Cărţi publicate

Stropii inimii

poezii - grafica

Editura CreArt, Iaşi, 2015

Când …

Când trupul îţi va fi însetat de iubire,

Te vei adăpa din stropii inimii mele

Redându-ţi clipele de demult,

Speranţa zilelor de mâine.

Când ochii ţi se vor umezi,

Privind imaginile vechi de odinioară

Caută-mă, nu te opri, acolo sunt

Pe aceeaşi stradă aşteptând.

Când amintirile te vor inunda

În nopţile lungi şi reci de iarnă,

Încălzeşte-te cu vorbele ce le-am spus

Târziu în nopţile de astă vară.

 9 noiembrie 2010

Istoria Artei Naive din România

O prezentare cronologică în date şi imagini a artei naive de la începuturi şi până în prezent

Editura CreArt, Iaşi, 2014

            Nevoia de aprofundare a noţiunii de artă naivă, de cunoaştere a mişcării ce a avut loc, a stat la baza editării acestei cărţi documentare în care încerc să pun cap la cap informaţiile găsite. 

        Prin prezenta lucrare refac evoluţia acestui gen de artă pe teritoriul ţării, dorind astfel să prezint cititorilor o cronologie în date şi imagini doveditoare a manifestărilor de artă naivă de la primele semne şi până în zilele noastre. 

           Acest volum apare pentru a consolida termenul de artă naivă. 

        Citind cărţile înaintaşilor ce au publicat în acest domeniu înţelegem un lucru foarte clar şi anume că artistul naiv este omul fără studii de specialitate, iar acest mod de exprimare nu se învaţă, este de fapt un dar divin cu care unii dintre noi ne naştem. 

      Cu dorinţa de a scoate la lumină informaţiile am decis publicarea acestei cărţi pentru a prezenta adevărata faţă a artei naive româneşti care merită să fie cunoscută de către publicul larg iubitor de artă şi de a reconstitui valorile care din păcate au fost lăsate uitării. 

        În cercetarea pe care am făcut-o am întâlnit şi persoane care deşi ocupă anumite funcţii în instituţiile culturale de stat au refuzat să mă ajute să umplu nişte goluri, ştirbind astfel întregul. 

         O mică parte din informaţie s-a pierdut în negura timpului din cauza modificării sau schimbării sistemului de arhivare a datelor. Aşa se face că mai există mici goluri nesemnificative, dar totuşi ce este mai important am reuşit să salvez prezentând totul în paginile care urmează. 

         Pentru că în ultimul timp au apărut mai multe publicaţii având ca subiect arta în care respectivii autori nu au precizat nimic despre arta naivă, consider că este nevoie de o carte de acest gen în care iubitorii de artă să poată desluşi istoria artiştilor plastici naivi, modul cum a evoluat şi nivelul la care s-a ajuns în zilele noastre, descoperind totodată creaţiile din această breaslă şi nu în ultimul rând pe creatorii care au îmbrăţişat acest mod de exprimare, păstrând şi conservând prin pasiunea lor pentru artă, imagini inspirate din tradiţiile şi obiceiurile româneşti.

Sentimente in culori si forme

Editura CreArt, Iaşi, 2013

         Albumul de faţă vine ca o mărturie a sentimentelor, o spovedanie a artistului naiv, care în paralel cu activitatea zilnică în care îşi exercită profesia pentru care a fost şcolit, are şi ca pasiune creaţia artistică. Aceştia sacrifică timp şi de ce nu şi bani pentru a-şi spune oful sufletului într-un mod aparte, artistic, folosind frumosul.

        Nu întotdeauna mesajele lor sunt acceptate în totalitate, dar au marea bucurie că prin creaţia lor îşi descarcă efectiv sufletul, găsindu-şi liniştea necesară pentru a continua să trăiască sub o altă sferă, înconjuraţi de tot ce este frumos. 

            Lucrările devin în timp mărturii clare ale destăinuirii inimilor şi în ciuda faptului că timpul, acest necruţător element care îşi pune amprenta peste fiecare îmbătrânindu-l, inima e veşnic tânără, dezvăluindu-ne, noi şi noi trăiri, anumite stări necunoscute care cu ajutorul penelului şi a dălţii ies la lumina zilei. 

         În actualul album sunt reproduse lucrările artiştilor care au expus la cea de a III-a ediţie a Salonului Naţional de Artă Naivă „Policarp Vacarciuc”organizat de revista Galeria naivă ce a avut loc la Iaşi în luna septembrie a.c., creatorii dorind să prezinte consumatorilor de artă, publicului ieşean, o parte dintre sentimentele şi trăirile lor interioare. 

Iarna naivilor

Editura CreArt, Iaşi, 2013

              Albumul „Iarna naivilor” e de fapt o mică culegere ilustrată de poveşti de iarnă în care regăsim tradiţii şi obiceiuri ce au loc în preajma sărbătorilor de iarnă.
             Artiştii plastici naivi au îmbrăţişat dintotdeauna această latură în care fiecare s-a exprimat liber, amintindu-şi din perioada când ei fiind copii străbăteau cu drag troienele, bucurându-se de farmecul fulgilor de nea.
             Într-o cromatică în care predomină culoarea purităţii – albul, secondată de albastru – simbolul libertăţii, creatorii naivi ne prezintă o diversitate largă de clipe de iarnă. De la primii ţurţuri apăruţi la streaşina casei, la ridicarea primilor oameni de zăpadă, peripeţiile tăierii porcilor, împodobirea bradului de Crăciun, colindătorii în costume tradiţionale purtând la gât traista ce pe parcursul traseului se umplea cu mere, nuci şi colaci, toate nu sunt decât câteva fărâmituri din mulţimea de idei abordate de artişti.
             Albumul vine ca o completare la lada de zestre, prin păstrarea unor imagini document ce ne-au marcat copilăria, o invitaţie de întoarcere la inocenţă, la sunetul de zurgălăi, la atingerea fulgilor de nea în drumul nostru pe derdeluş dându-ne cu sania, întorcându-ne pentru o clipă în iarna copilăriei.

Tabăra Naţională de Artă naivă Giuleşti Sârbi   

Editura CreArt, Iaşi, 2013   

           Nevoia de comunicare dintre artişti şi starea de a crea într-o atmosferă aparte în care fiecare să se poată reculege, meditând la un subiect ce îl doreşte transpus prezentându-l într-o formă plastică personală pe pânză sau cioplindu-l dintr-o bucată de lemn, m-a determinat să organizez cea de a II-a ediţie de tabără desfăşurată sub egida revistei „Galeria naivă” pe care o coordonez.

     

Poveşti înrămate

 Editura CreArt, Iaşi, 2013

             Lucrarea actuală este o mărturie palpabilă şi de necontestat a valorilor pe tărâmul acesta de basm, din care an de an izvorăsc noi şi noi poveşti spuse cu mult umor de scriitorii care au renunţat la condei folosind pensula sau dalta.

               Aceste poveşti sunt de fapt fragmente rupte şi expuse în rame, frânturi ale sufletului curat ce refuză în totalitate să îmbătrânească, el trăind mereu în anii copilăriei redând amintirile sau actualitatea zilnică prin prisma unui suflet necontaminat de stresul cotidian sau de grija zilei de mâine, stare pe care, copii fiind, am avut-o fiecare la rândul nostru pe când eram în casa părintească.

            Artistul naiv e creatorul care nu a părăsit niciodată ograda părintească, în sufletul său aflându-se în permanenţă acea stare de linişte şi siguranţă, necunoscând invidia şi răutatea lumească.

          Cele 72 de creaţii de pe simeze şi reproduse în prezentul album nu sunt decât un fragment din realizările artiştilor naivi care s-au evidenţiat pe parcursul anilor la diferite manifestări naţionale sau internaţionale, prezentând publicului larg iubitor de frumos poveştile inimii.”

Tabăra Naţională de Artă Naivă Păltinoasa

 Editura CreArt, Iaşi, 2013 

            Comparativ cu numărul artiştilor ce se exprimă liber, ignorând canoanele artei, manifestările destinate acestui curent artistic sunt destul de puţine, aici referindu-mă la expoziţiile naţionale sau taberele de creaţie. Prin proiectele pe care le realizez doresc să umplu un gol din cv-urile artistice ale colegilor de breaslă, care se confruntă cu lipsa manifestărilor.
             Prin deschiderea acestei prime ediţii de tabără doresc să reuşesc mărirea numărului de întâlniri dintre artişti, ocazie în care putem să ne cunoaştem mai bine şi să purtăm un dialog constructiv pentru binele şi viitorul artei naive.

              Prin actualul album doresc să aduc în inima cititorului acea atmosferă de naştere a frumosului pentru care cei prezenţi în tabără au contribuit fiecare în felul său, având dorinţa arzătoare de a se autodepăşi.

Artişti  naivi ieşeni

Editura CreArt, Iaşi, 2012 

Albumul „Artişti naivi ieşeni” este o continuare a promovării artiştilor plastici ieşeni care au îmbrăţişat acest mod de exprimare liber, creând în maniera naivă diferite lucrări, folosindu-se  de culorile alese cu grijă din curcubeu sau cu ajutorul tăişului dălţii, eliberând lumea ascunsă a arborilor.

Artiştii plastici care au păşit în lumea basmelor pictate şi a personajelor sculptate sunt oameni ce provin din diferite pături sociale: de la omul simplu de la ţară până la profesori, ingineri sau doctori. Cu toate că diplomele obţinute prin instituţiile de învăţământ îi separă, ei au un limbaj comun, universal, al frumosului. Armonia creată datorită dragostei pentru creaţie de-a lungul timpului a format în Iaşi centrul cu cei mai numeroşi artişti de artă naivă din ţară.

Privind cu atenţie activitatea pe plan naţional, în zonele în care s-au format aşa zisele „şcoli de artă naivă”, în preajma unor artişti consacraţi în acest domeniu, care au dorit să transmită mai departe, vom observa că anumite elemente din compoziţiile pe care le realizează au devenit în timp nişte şabloane pe care le regăsim în foarte multe lucrări, dovadă a lipsei de inspiraţie, iar în alte lucrări se ştie şi se recunoaşte impunerea elementelor unora în modul de predare.

Este total greşită expresia de şcoală. Naivitatea trebuie să o simţi, cu ea te naşti nu poţi să o înveţi. Nu înseamnă că dacă pictezi prost sau strâmb eşti artist naiv.   

Personalitatea artistică a fiecărui creator ieşean se poate observa cu uşurinţă privindu-i lucrările. Fiecare a ştiut să-şi formeze propriul stil de exprimare plastică evitând de fiecare dată ca lucrarea sa să aibă influenţe din creaţiile altora, acest lucru i-a detaşat în timp, de diferitele grupări din ţară. Toate acestea s-au format deoarece în Iaşi a lipsit un artist - profesor,  care să emane în jur reguli.

Artiştii ieşeni sunt individualişti în momentul creaţiei, dar lucrează foarte bine în echipă când vine vorba de prezentarea lucrărilor. Astfel s-a format în timp grupul artiştilor ieşeni; de fiecare dată la diferite manifestări culturale ei sunt cu un pas în faţă, trăgându-se unul pe altul, formând o unitate omogenă. Au demonstrat în timp că au ceva de spus în acest domeniu în care libertatea de exprimare nu are margini.

Uşa naivilor

Editura CreArt, Iaşi, 2011

          Cele 16 lucrări de pictură împreună cu sculptura formau un întreg tablou, foarte viu colorat, care te atrăgea.

       Căruţa plină cu naivi a lui Măric, ce plecau într-o călătorie imaginară, lăsând în urmă ţărăncuţa gospodină a lui Margoş ce spăla de zor, punându-şi rufele la uscat. Salomia dorea să ne amintească că prima noastră mâncare a fost laptele, dorind să ne servească cu o căldare proaspăt mulsă, la care râvnea pisica neagră de pe gard. Ionelia ne invita la un ceaun imens plin cu ciorbă de peşte care fierbea lângă peisajul de vis a lui Kati, amintindu-ne de poveşti. Referitori la amintiri eu prezentam stilizat cele două bancuri pe care am fost nevoit să le spun zilnic atunci când aveau chef să râdă colegi. Vasilică cu vioara îl vrăjea pe director pentru a realizarea şi a doua ediţie a taberei. Goşoiu mereu visătoare dorea să fie o sirenă iubită de toţi peştii, în comparaţie cu Onuţă care îşi dorea frumuseţea iernii, fugind de căldura verii care îl topise uneori în tabără. Doina Moldoveanu dorea să ne aducă aminte de un personaj cunoscut din popor, Păcală, care mereu îşi căra uşa, pesemne era o aluzie că uşa noastră ar trebui purtată. Peisajul lui Gusti, de iarnă cu bostani era în tandem cu peisajul de vară al Elenei Milcu, culorile pe care le folosiseră ambii erau asemănătoare, îţi era foarte greu să alegi la care să te opreşti prima dată. Doina Hlinka ne prezenta o versiune a taberei în imaginaţia ei. Zbanţ îşi făcuse un autoportret privind Dunărea. Nermin dorea să ne amintească de un obicei străvechi, călcatul pe picioare la cununie, mirii fiind o ţărăncuţa de-a noastră şi un turc, care după cum se observa în tablou era dominat. Ultimele două erau o invitaţie la desertul cu fructe. Nicorici ne amintea de Creangă, ducându-ne cu gândul la clipele când mâncam din duzii de pe drum. Ştef pictase fructul interzis, mărul, cu speranţa că va gusta cineva din el. Iar mânerul uşii era personajul realizat de Nichitean, care te invita să deschizi „Uşa naivilor” pentru a păşi în lumea lor de basm.

Doctorul de pantofi

Editura Pim, Iași, 2010

Oprindu-ne atenţia asupra unui tablou, vom putea afla mesajul creatorului său, ceea ce a dorit el să transmită prin intermediul culorilor, o părticică din visurile sale. 
Dacă în arta modernă mesajul lucrării e înconjurat de mister, privind doar diferite forme neclare, ducându-ne cu gândul în diferite parți, făcându-ne să medităm, cu dorința de a afla misterul artistului şi trăirile sale, în cealaltă latură, opusă, în arta naivă, mesajul este direct, sincer și la obiect. Artistul naiv are puterea să transmită un mesaj clar al imaginației sale.
 Fiecare tablou realizat în manieră naivă este de fapt o poveste a unui vis pe care l-a trăit autorul sau transformarea unor stări, evenimente, obiceiuri tradiţionale, privite prin ochiul unui copil, ce nu cunoaște grija zilei de mâine.
 Păşind într-o galerie de artă naivă putem spune că ne aflăm într-o enciclopedie a basmelor nescrise şi doar pictate, înrămate, ce îşi aşteaptă privitorii pentru a le transmite tainele minţilor unor oameni maturi ce nu vor să îmbătrânească.

50 ani de Artă Naivă în România - Enciclopedie
Editura Pim, Iasi, 2010

Dorinţa de a tipări această lucrare ca un buletin de identitate al artei naive româneşti este pentru a scoate în evidenţă aptitudinile, originalitatea, şi spontaneitatea artiştilor. Ei sunt cei care ignoră legile artei lucrând intr-un mod personal, având propriile legi doar de ei ştiute. Ei doresc să redea visul, iar dacă acesta este negativ ei îl transformă într-o glumă de ultimă oră de cea mai bună calitate, urmărind doar să câştige zâmbetul admiratorului.

Caravana naivilor

Editura Pim, Iasi, 2009

          Autobuzul se pusese în mişcare. Eram aproximativ în jur de 15 persoane, ce aveam să călătorim împreună, călăuziţi de şoferul cu părul alb, ce emana în jurul său încredere, având o mare experienţa rutieră, cu ani mulţi în cârcă petrecuţi pe şosele cu volanul în mână.

           Fiind o maşină veche, depăşită de timp, ce îşi dorea să nu fie lăsată în paragină în parcul de vechituri, începuse să prindă viteză pe şosea ieşind prin cartierul Păcurari din oraş, lăsându-l în urmă. Motorul se auzea destul de bine, mormăind în legea lui, transformând întreaga atmosferă din interior într-un mic stup de albine, persistând astfel un bâzâit continuu.

Ganduri nespuse
Versuri & Arta fotografica
Ed.Pim, Iasi, 2009


Trecutul

Muzeul amintirilor mele e casa bătrânească,
Ce o privesc mereu cu ochii lăcrimaţi.
Pereţii-mi deapănă fragmentele copilăriei
Trăite sub acest acoperiş sărăcăcios,
Ce astăzi e gata să se dărâme, punând capăt unor
Istorioare ale sufletelor ce au trăit pe acest loc.
Primii paşii în viaţă aici i-am făcut,
Nu-s sigur că oi fi pornit cu dreptul.
Astăzi stau privind pragul vechi al casei
Amintindu-mi clipele de demult.
Într-un colţ, vechea sobă, ce ne-a încălzit în fiecare iarnă
Ferindu-ne de răceli şi gripa ce bântuia pe afară.
Pe plita ei, săraca mamă, multe bunătăţi ne-a pregătit
Dar astăzi nu e să mă vadă, că-i trec pragul şi sunt voinic.
După uşă văd cuiul vechi şi ruginit de timp
Ce altă dată stătea atârnat sumanul tatei,
Astăzi nu mai e nimic e dus de mult şi el sărmanul.
La geamul ce altă dată muşcatele înfloreau
Acum circulă vântul liber, fluierând prin casa goală,
Amintindu-mi lucruri ce nu le pot uita,
E locul unde primele vise s-au înfiripat.
Simt în suflet: durerea, bucuria, nevoile, grijile, speranţa
Ce am trăit aici cândva.
Nucleul meu rămâne aici în casa părintească.

8 ianuarie 2009

Sub umbrela artei naive

Ed. Pim Iasi, 2008

- povestiri din viata artistica -

           Odată cu ivirea zorilor au şi început să apară primele acorduri ale păsărilor, razele soarelui pătrundea prin perdeaua de la geam, încălzindu-mi faţa. Se anunţa o zi destul de frumoasă.
          După micul dejun mi-am şi scos sculele afară, pregătindu-mă alături de colegi să încep o nouă zi de creaţie. Cărasem de la Iaşi o bucată de lemn de plop uscată, destul de mărişoară, doream să realizez ceva pentru expoziţiile ce urmau să vină.
            Tot învârtind bucata de lemn pe toate părţile uitându-mă la ea, încercând să ghicesc ce s-ar ascunde în interiorul ei, m-am trezit cu elevii lângă mine, fiecare ţinând cu sfinţenie bucata lui de lemn, aşteptând să le dau câte o daltă.
           Cum tot nu găsisem ce era ascuns în bucata mea de lemn, am început să le studiez puţin lucrările celor trei. Doreau să facă fiecare câte un cap de om.
          Mi-am amintit imediat cum am început eu prima dată să lucrez, habar nu aveam de nimic în ce priveşte sculptura, dar îmi doream să încerc. Nu am avut pe nimeni să mă îndrume, m-am chinuit singur, până am înţeles în final acest meşteşug al lemnului - cioplitul.
          Îi priveam pe rând pe fiecare, simţeam cum îşi doreau acest lucru de a avea puterea să realizeze acest vis a lor.
           Cele trei bucăţi de lemn erau din stejar o esenţă destul de tare, fuseseră bine curăţate de coajă cu o zi înainte. Fiecare avea diferite crestări neclare mai pe toate părţile.
Mi-am luat creionul şi am început să le explic clar pe o bucată de hârtie cum se taie cu dalta, care sunt unghiurile dălţii, cum se trasează şi aşchierea propriu-zisă.
        Privindu-le materialul le-am explicat că doar ei pot vedea lucrarea ce este în interiorul materialului. Trebuie să aibă puterea de a se concentra, de a vedea materialul în forma sa finală la care doresc să ajungă. Să-şi închipuie lucrarea pe care vor să o realizeze, ca şi cum ar fi învelită şi ei nu ar face altceva decât ar despacheta-o cu mare atenţie.
          Le-am explicat cum se trasează tăierile ajutătoare, împărţirea materialului în funcţie de ce vrei să faci.
Nici unul nu a avut nici o întrebare, după mica mea explicaţie, şi-au luat dălţile şi au început să ţină cont de ce le-am spus, începând să lucreze cu ambiţie, lovind cu atenţie mânerul dălţii.
Stăteam şi îi priveam cu atenţie pe toţi trei ghemuiţi pe lângă cioată cum ciopleau, privindu-şi fix fiecare lucrarea.
         Încă nu mă hotărâsem ce să fac din material şi pentru că aşa zişii mei elevi lucrau fiecare câte un cap de om, am început să lucrez şi eu la un cap de ţăran. Intrând astfel în hora bătăilor de ciocan.”

Povestiri din spatele simezelor

Ed. Pim, Iasi, 2007

- povestiri din viata artistica -

„Odată ce bucata de trunchi ce începea uşor să ia forma pe care doream să o realizez şi trecătorii începuseră a se înmulţi, admirându-mă.
Primele acorduri de fanfară anunţau momentul de deschidere a primei ediţii a Festivalului Internaţional „Dunărea Fluviu al Europei”, astfel vizita oficialităţilor ce onorau manifestarea, în frunte cu primarul oraşului începuse să facă turul de onoare fiindu-le prezentaţi fiecare participant la manifestare.
Eu unul am rămas pe locul unde mă aflam, pe bordură, cioplind nestingherit la bucata de lemn.
Imediat au şi apărut în preajma mea cameramani luându-mi un interviu, filmându-mă încontinuu, rugându-mă să rămân în poziţia în care mă aflam pentru că dădeam bine în cadru. Au urmat o mulţime de întrebări la care sincer să fiu nu ştiu exact ce am răspuns din cauza emoţiei şi fiind şi concentrat asupra lucrării, nu mai ştiu exact răspunsurile, dar ştiu ca a dat bine „pe sticlă” cum se spune, fiind transmise la ştirile referitoare la Festival, fiind şi singurul dintre artişti care a avut onoarea asta de a da un interviu.
În toată foiala asta în preajma mea era o persoană de sex feminin, trecută de a doua tinereţe, micuţă de statură, slăbuţă, ce mă tot încurca în micul meu spaţiu pe care îl aveam la dispoziţie; i-am spus puţin cam răspicat decât spun de obicei moldovenii, că-mi ia aerul, să mă scutească un pic de prezenţa ei, că nu am spaţiu suficient şi mă cam încurcă.
Persoana respectiva, s-a retras fără comentarii pe bordura trotuarului, privindu-mă fix fără a mă slăbi deloc din priviri.
După un scurt interval de timp, persoana în cauză mă întrebă cu o voce subţire, calmă, privindu-mă în ochi:
„E de vânzare lucrarea?”, neluându-şi privirea de pe faţa mea transpirată de căldura de afară şi de efortul pe care îl făceam, având şi o poziţie destul de incomodă de a ciopli.
Cum era şi firesc i-am răspuns că lucrarea o realizez pentru Centrul Cultural din oraş şi nu este de vânzare.
„Păcat, mi-ar fi plăcut să o cumpăr.” , schiţând un gest de regret.
Am zâmbit uşor, privind-o, spunându-mi în sinea mea, că nu e sănătoasă, ce crede ea că o dădeam cu câţiva lei, ridicându-mă în acelaşi timp că îmi amorţiseră picioarele.
Apropiindu-mă de o colegă de breaslă ce expunea în dreapta mea, îi povestesc pe scurt mica întâmplare cu cumpărătorul ce dorea să-mi ia lucrarea.
Colega mea pe care o cunoşteam doar de câteva ceasuri, fiind în apropierea mea, aflasem despre ea doar atât cât scria pe ecuson că o cheamă Ioana Duduţă, - măşti populare, artizanat, Tulcea, drăguţă, şi purtătoarea unui zâmbet fermecător, privindu-mă zâmbind mă anunţă, că persoana în cauză nu e altcineva decât domnişoara Steluţa Pârâu, doctor în ştiinţe, director adjunct la Institutul de Cercetări Ecomuzeale Tulcea.
În clipa aia i-am mulţumit lui Dumnezeu ca nu am leşinat să pic jos, în orice caz nu o jignisem cu nimic şi în primul rând nu aveam de unde să ştiu.
M-am aşezat înapoi pe bordură sculptând din nou la trunchiul de lemn.
Formele fizionomiei pe care doream să o realizez pentru a lua înfăţişarea unui ţăran erau din ce în ce mai vizibile. Expresivitatea pe care doream să o realizez, scoţând-o la iveală cu ajutorul dălţii, atrăgea în jurul meu din ce în ce mai mulţi vizitatori. Unii dintre ei mai curajoşi îmi tot adresau diferite întrebări referitoare la lucrare. Răspundeam într-un fel mecanic la admiratorii care se opreau, deodată mi s-a adresat o altfel de întrebare, care efectiv m-a blocat pe moment:
„Am dori să realizam un mic film documentar cu dumneavoastră, aţi fi de acord?”, era aceeaşi voce care cu puţin timp mai înainte dorea să-mi cumpere lucrarea.
Am ridicat imediat privirea, oprindu-mă din cioplit, acum ştiam cine este persoana, ridicându-mă în picioare pentru a o asculta.”

Aventuri in insula naivilor

Ed. Pim, Iasi, 2006

- povestiri din taberele de creatie -

"Timpul trecea fără să-l opreşti, la fel şi discuţiile, iar insistenţele lui Vintilă de a modifica tabloul nu se opreau, insistând să-mi impună un stil care pentru mine nu însemna mare lucru. Ce dorea domnia sa nu era complicat, ci chiar foarte simplu, dar îmi schimba lucrarea într-o altă lucrare ce nu-mi aparţinea.
Nu am mai putut răbda şi cu o mândrie specifică moldoveanului din mine i-am răspuns totuşi politicos la provocările sale.
,,Dacă îl modific, nu-l semnez, pentru că nu-mi aparţine, eu sunt la început de drum în pictură şi nu vreau ca atunci când cineva îmi va privi tabloul să-mi reproşeze că m-am luat după alţii, copiindu-le stilul. Indiferent cum este tabloul, bun sau rău, e al meu aşa cum e el, pentru că aşa îl simt acum, în clipa de faţă. Dacă încep să păşesc cu stângul pictând, uitându-mă în stânga şi în dreapta, încercând să copii pe alţii sau să rezolv aceeaşi problemă, cum ar fi casele sau cerul, în acelaşi mod, să le fac la fel cum sunt la voi, ca după un tipar, ţiglă la toate, ce îţi dă impresia că nu sunt pictate şi mai de grabă desenate de un inginer proiectant, toate identice, ce fac? E foarte greu să-ţi formez propriu stil, dar pentru asta trebuie să munceşti singur, fără a fi influenţat de alţii. Aşa pictez, pentru că aşa simt şi aşa sunt, asta mi-e firea.”
Nu prea i-a convenit, dar nu avem ce face. Ce ar fi spus colegii de la Iaşi când mi-ar fi văzut tablourile, că nu am fost în stare să pictez singur, cerând ajutor de la Vintilă.
Discuţia pe care o avusesem dimineaţă, când nu m-am putut abţine ca să nu spun tot ceea ce am gândit, îmi crease o aşa stare încât nu mai aveam chef să pictez. Îmi părea rău că nu-mi alesesem nicio bucată din rădăcinile ce le observasem cu o zi înainte în pădure.
Am început să mă plimb prin jurul cabanei, fără niciun rost, numai ca să treacă timpul. Ceilalţi pictau de zor, Gusti începuse un tablou care era foarte apetisant aş putea spune ţinând cont că punctul de interes al lucrării era un jambon, ce te făcea să vrei să-l guşti. Doina urma aceeaşi temă ca şi în primul, ciupercile, fiind parcă o garnitură la jambonul soţului. De, se cunoştea că erau o familie.
Ken, era veşnic îndrăgostit de fata morarului, de Anita, ajutând-o să realizeze un vas cu flori, ca şi cum le-ar fi dăruit el cu toată dragostea pe care începuse să o poarte pentru ea. Era un visător, cum reieşea şi din singurul tablou pe care se chinuia să-l termine, ce reprezenta un singur copac într-un fond ciudat, dar simpatic realizat, albastru, ce îţi crea o stare de nelinişte.
Vasilică era singurul care nu picta, stătea liniştit ascultând un post de radio de la un tranzistor ce îl purta mereu, ţinându-i de urât. El picta foarte greu şi ar fi durat foarte mult până să termine un tablou. Adusese de acasă două tablouri gata finalizate pentru tabără. În plus, ce remarcasem era că şi maică-sa, care era însoţitoarea lui prin lege, datorită handicapului pe care îl avea, trebuia şi ea la rândul ei să cotizeze cu două tablouri. Astfel, Vasilică adusese cu el patru tablouri pentru tabără.
Lui Bobiţă îi venise o idee strălucitoare pe care o şi aşternuse pe pânză. Peisajul din faţa cabanei cu biserica în prim plan, în al doilea fiind dealul ce se vedea în depărtare; din tufe a făcut conturul unui lup care stă la pândă, Dealul Lupului, la fel ca denumirea localităţii.
Vintilă picta nu ştiu pentru a câta oară celebrul său tablou cu răsărita soarelui şi muzicanţi, dovada unei lipse de inspiraţie. Majoritatea tablourilor sale erau cu dovlecei, trenuleţe, floarea soarelui şi muzicanţi veseli. O anumită temă pe care o cam tot repeta, schimbând ici colo câte ceva.
Plimbându-mă fără nici un rost, negăsindu-mi liniştea şi locul, dau peste o stivă de lemne de foc care scăpase de frigul iernii ce trecuse, nefiind arse, depozitate în spatele cabanei. Buşteni de stejar de diferite dimensiuni, stivuiţi, aşteptau parcă să aleg unul dintre ei. N-am mai stat prea mult pe gânduri şi am şi ales unul pe măsura poftei de sculptură pe care o aveam. Îmi găsisem de lucru după placul meu.
Mi-am scos trusa de dălţi din geantă, împreună cu ciocanul. Am găsit imediat un loc prielnic pentru sculptură, pe terasa din spatele cabanei. Odată cu primele lovituri de ciocan, care răsuna în întreaga cabană, au început să apară, rând pe rând, colegii, curioşi să vadă ce fac. Privitorii nu-şi puteau da seama ce va ieşi din trunchiul pe care îl loveam cu putere şi precizie, îndepărtând cu ajutorul dălţii bucăţi mari de aşchii.
Lucram foarte relaxat, în jur privirile se înmulţiseră, precum şi întrebările despre noua lucrare.
,,Ce vrei să faci din el?’’, era întrebarea care se auzea de fiecare dată când apărea cineva nou în preajma mea.
,,Nu ştiu, am să-mi dau seama abia la sfârşit, să văd întâi ce este ascuns în el”. Ciopleam liber, îndepărtând primul strat ce nu-mi era folositor pentru lucrare, aducând lemnul la o nouă formă. Tot rotindu-l şi privindu-l, mi-am dat seama ce s-ar putea ascunde în el, luând astfel naştere în mintea mea ideea ce doream s-o realizez. Era legată de discuţiile contradictorii pe care le avusesem cu ceva timp înainte: două case stilizate la bază, dintre care iese un cap de ţăran. Odată cu fixarea formei pe care doream s-o scot din bucata de lemn, dalta începea să contureze primele volume ajutătoare, care mai târziu îmi permiteau să realizez forma dorită.
Pentru unii dintre colegi era ceva nou, nemaiavând ocazia să fie în preajma unui sculptor, care încerca să dea viaţă unei banale bucăţi de lemn.
La început, doar sculptorul îşi poate închipui lucrarea finală, privitorii de pe margine, care asistă la dăltuirea lemnului, nu prea înţeleg formele care încep să prindă un anumit contur nedefinit, neînţelegând nimic din toată mişcarea mâinilor, ce îndepărtează, cu ajutorul dălţilor şi a lovirilor de ciocan, diferitele bucăţi de aşchii de diferite dimensiuni.
Pentru a înţelege, ca privitor, trebui să ai răbdarea ca lemnul să ajungă aproape de forma finală, ca să înţelegi ce doreşte de fapt artistul să realizeze.
Prezenţa colegilor nu mă deranja, îmi puteam controla foarte bine tăierile şi forţa bătăii de ciocan în funcţie de materialul ce urma să-l îndepărtez. O lovitură în plus de ciocan putea să strice totul. Acesta e marele dezavantaj, în comparaţie cu pictura, odată ce ai greşit nu poţi să mai repari."

Forme din suflet

Ed. Pim, Iasi, 2006

- album personal de sculptura -

         Legătura dintre suflet, minte şi mână sunt foarte bine corelate cu fibrele lemnului, rezultând lucrarea, care poate crea de multe ori în jurul ei discuţii contradictorii, ale criticilor, admiraţie, suspans, mister, transformând sufletul privitorului în diferite stări: melancolie, tristeţe, bucurie, îngândurare.
        Pentru a ciopli, trebuie să ai puterea de a te deconecta de tot ce este în jur, creându-ţi o linişte interioară şi lăsând doar inima să-ţi vorbească liber, fără a o controla. Abia atunci vei putea observa adevărata ta stare sufletească.”