Carti publicate

Uşa naivilor

Editura CreArt, Iaşi, 2011

Cele 16 lucrări de pictură împreună cu sculptura formau un întreg tablou, foarte viu colorat, care te atrăgea.

Căruţa plină cu naivi a lui Măric, ce plecau într-o călătorie imaginară, lăsând în urmă ţărăncuţa gospodină a lui Margoş ce spăla de zor, punându-şi rufele la uscat. Salomia dorea să ne amintească că prima noastră mâncare a fost laptele, dorind să ne servească cu o căldare proaspăt mulsă, la care râvnea pisica neagră de pe gard. Ionelia ne invita la un ceaun imens plin cu ciorbă de peşte care fierbea lângă peisajul de vis a lui Kati, amintindu-ne de poveşti. Referitori la amintiri eu prezentam stilizat cele două bancuri pe care am fost nevoit să le spun zilnic atunci când aveau chef să râdă colegi. Vasilică cu vioara îl vrăjea pe director pentru a realizarea şi a doua ediţie a taberei. Goşoiu mereu visătoare dorea să fie o sirenă iubită de toţi peştii, în comparaţie cu Onuţă care îşi dorea frumuseţea iernii, fugind de căldura verii care îl topise uneori în tabără. Doina Moldoveanu dorea să ne aducă aminte de un personaj cunoscut din popor, Păcală, care mereu îşi căra uşa, pesemne era o aluzie că uşa noastră ar trebui purtată. Peisajul lui Gusti, de iarnă cu bostani era în tandem cu peisajul de vară al Elenei Milcu, culorile pe care le folosiseră ambii erau asemănătoare, îţi era foarte greu să alegi la care să te opreşti prima dată. Doina Hlinka ne prezenta o versiune a taberei în imaginaţia ei. Zbanţ îşi făcuse un autoportret privind Dunărea. Nermin dorea să ne amintească de un obicei străvechi, călcatul pe picioare la cununie, mirii fiind o ţărăncuţa de-a noastră şi un turc, care după cum se observa în tablou era dominat. Ultimele două erau o invitaţie la desertul cu fructe. Nicorici ne amintea de Creangă, ducându-ne cu gândul la clipele când mâncam din duzii de pe drum. Ştef pictase fructul interzis, mărul, cu speranţa că va gusta cineva din el. Iar mânerul uşii era personajul realizat de Nichitean, care te invita să deschizi „Uşa naivilor” pentru a păşi în lumea lor de basm.

Doctorul de pantofi

Editura Pim, Iași, 2010

Oprindu-ne atenţia asupra unui tablou, vom putea afla mesajul creatorului său, ceea ce a dorit el să transmită prin intermediul culorilor, o părticică din visurile sale. Dacă în arta modernă mesajul lucrării e înconjurat de mister, privind doar diferite forme neclare, ducându-ne cu gândul în diferite parți, făcându-ne să medităm, cu dorința de a afla misterul artistului şi trăirile sale, în cealaltă latură, opusă, în arta naivă, mesajul este direct, sincer și la obiect. Artistul naiv are puterea să transmită un mesaj clar al imaginației sale. Fiecare tablou realizat în manieră naivă este de fapt o poveste a unui vis pe care l-a trăit autorul sau transformarea unor stări, evenimente, obiceiuri tradiţionale, privite prin ochiul unui copil, ce nu cunoaște grija zilei de mâine. Păşind într-o galerie de artă naivă putem spune că ne aflăm într-o enciclopedie a basmelor nescrise şi doar pictate, înrămate, ce îşi aşteaptă privitorii pentru a le transmite tainele minţilor unor oameni maturi ce nu vor să îmbătrânească.

50 ani de Artă Naivă în România - Enciclopedie
Editura Pim, Iasi, 2010

Dorinţa de a tipări această lucrare ca un buletin de identitate al artei naive româneşti este pentru a scoate în evidenţă aptitudinile, originalitatea, şi spontaneitatea artiştilor. Ei sunt cei care ignoră legile artei lucrând intr-un mod personal, având propriile legi doar de ei ştiute. Ei doresc să redea visul, iar dacă acesta este negativ ei îl transformă într-o glumă de ultimă oră de cea mai bună calitate, urmărind doar să câştige zâmbetul admiratorului.

Caravana naivilor

Editura Pim, Iasi, 2009

Autobuzul se pusese în mişcare. Eram aproximativ în jur de 15 persoane, ce aveam să călătorim împreună, călăuziţi de şoferul cu părul alb, ce emana în jurul său încredere, având o mare experienţa rutieră, cu ani mulţi în cârcă petrecuţi pe şosele cu volanul în mână.

Fiind o maşină veche, depăşită de timp, ce îşi dorea să nu fie lăsată în paragină în parcul de vechituri, începuse să prindă viteză pe şosea ieşind prin cartierul Păcurari din oraş, lăsându-l în urmă. Motorul se auzea destul de bine, mormăind în legea lui, transformând întreaga atmosferă din interior într-un mic stup de albine, persistând astfel un bâzâit continuu.

Ganduri nespuse
Versuri & Arta fotografica
Ed.Pim, Iasi, 2009


Trecutul

Muzeul amintirilor mele e casa bătrânească,
Ce o privesc mereu cu ochii lăcrimaţi.
Pereţii-mi deapănă fragmentele copilăriei
Trăite sub acest acoperiş sărăcăcios,
Ce astăzi e gata să se dărâme, punând capăt unor
Istorioare ale sufletelor ce au trăit pe acest loc.
Primii paşii în viaţă aici i-am făcut,
Nu-s sigur că oi fi pornit cu dreptul.
Astăzi stau privind pragul vechi al casei
Amintindu-mi clipele de demult.
Într-un colţ, vechea sobă, ce ne-a încălzit în fiecare iarnă
Ferindu-ne de răceli şi gripa ce bântuia pe afară.
Pe plita ei, săraca mamă, multe bunătăţi ne-a pregătit
Dar astăzi nu e să mă vadă, că-i trec pragul şi sunt voinic.
După uşă văd cuiul vechi şi ruginit de timp
Ce altă dată stătea atârnat sumanul tatei,
Astăzi nu mai e nimic e dus de mult şi el sărmanul.
La geamul ce altă dată muşcatele înfloreau
Acum circulă vântul liber, fluierând prin casa goală,
Amintindu-mi lucruri ce nu le pot uita,
E locul unde primele vise s-au înfiripat.
Simt în suflet: durerea, bucuria, nevoile, grijile, speranţa
Ce am trăit aici cândva.
Nucleul meu rămâne aici în casa părintească.

8 ianuarie 2009

Sub umbrela artei naive

Ed. Pim Iasi, 2008

- povestiri din viata artistica -

„Odată cu ivirea zorilor au şi început să apară primele acorduri ale păsărilor, razele soarelui pătrundea prin perdeaua de la geam, încălzindu-mi faţa. Se anunţa o zi destul de frumoasă.
După micul dejun mi-am şi scos sculele afară, pregătindu-mă alături de colegi să încep o nouă zi de creaţie. Cărasem de la Iaşi o bucată de lemn de plop uscată, destul de mărişoară, doream să realizez ceva pentru expoziţiile ce urmau să vină.
Tot învârtind bucata de lemn pe toate părţile uitându-mă la ea, încercând să ghicesc ce s-ar ascunde în interiorul ei, m-am trezit cu elevii lângă mine, fiecare ţinând cu sfinţenie bucata lui de lemn, aşteptând să le dau câte o daltă.
Cum tot nu găsisem ce era ascuns în bucata mea de lemn, am început să le studiez puţin lucrările celor trei. Doreau să facă fiecare câte un cap de om.
Mi-am amintit imediat cum am început eu prima dată să lucrez, habar nu aveam de nimic în ce priveşte sculptura, dar îmi doream să încerc. Nu am avut pe nimeni să mă îndrume, m-am chinuit singur, până am înţeles în final acest meşteşug al lemnului - cioplitul.
Îi priveam pe rând pe fiecare, simţeam cum îşi doreau acest lucru de a avea puterea să realizeze acest vis a lor.
Cele trei bucăţi de lemn erau din stejar o esenţă destul de tare, fuseseră bine curăţate de coajă cu o zi înainte. Fiecare avea diferite crestări neclare mai pe toate părţile.
Mi-am luat creionul şi am început să le explic clar pe o bucată de hârtie cum se taie cu dalta, care sunt unghiurile dălţii, cum se trasează şi aşchierea propriu-zisă.
Privindu-le materialul le-am explicat că doar ei pot vedea lucrarea ce este în interiorul materialului. Trebuie să aibă puterea de a se concentra, de a vedea materialul în forma sa finală la care doresc să ajungă. Să-şi închipuie lucrarea pe care vor să o realizeze, ca şi cum ar fi învelită şi ei nu ar face altceva decât ar despacheta-o cu mare atenţie.
Le-am explicat cum se trasează tăierile ajutătoare, împărţirea materialului în funcţie de ce vrei să faci.
Nici unul nu a avut nici o întrebare, după mica mea explicaţie, şi-au luat dălţile şi au început să ţină cont de ce le-am spus, începând să lucreze cu ambiţie, lovind cu atenţie mânerul dălţii.
Stăteam şi îi priveam cu atenţie pe toţi trei ghemuiţi pe lângă cioată cum ciopleau, privindu-şi fix fiecare lucrarea.
Încă nu mă hotărâsem ce să fac din material şi pentru că aşa zişii mei elevi lucrau fiecare câte un cap de om, am început să lucrez şi eu la un cap de ţăran. Intrând astfel în hora bătăilor de ciocan.”

Povestiri din spatele simezelor

Ed. Pim, Iasi, 2007

- povestiri din viata artistica -

„Odată ce bucata de trunchi ce începea uşor să ia forma pe care doream să o realizez şi trecătorii începuseră a se înmulţi, admirându-mă.
Primele acorduri de fanfară anunţau momentul de deschidere a primei ediţii a Festivalului Internaţional „Dunărea Fluviu al Europei”, astfel vizita oficialităţilor ce onorau manifestarea, în frunte cu primarul oraşului începuse să facă turul de onoare fiindu-le prezentaţi fiecare participant la manifestare.
Eu unul am rămas pe locul unde mă aflam, pe bordură, cioplind nestingherit la bucata de lemn.
Imediat au şi apărut în preajma mea cameramani luându-mi un interviu, filmându-mă încontinuu, rugându-mă să rămân în poziţia în care mă aflam pentru că dădeam bine în cadru. Au urmat o mulţime de întrebări la care sincer să fiu nu ştiu exact ce am răspuns din cauza emoţiei şi fiind şi concentrat asupra lucrării, nu mai ştiu exact răspunsurile, dar ştiu ca a dat bine „pe sticlă” cum se spune, fiind transmise la ştirile referitoare la Festival, fiind şi singurul dintre artişti care a avut onoarea asta de a da un interviu.
În toată foiala asta în preajma mea era o persoană de sex feminin, trecută de a doua tinereţe, micuţă de statură, slăbuţă, ce mă tot încurca în micul meu spaţiu pe care îl aveam la dispoziţie; i-am spus puţin cam răspicat decât spun de obicei moldovenii, că-mi ia aerul, să mă scutească un pic de prezenţa ei, că nu am spaţiu suficient şi mă cam încurcă.
Persoana respectiva, s-a retras fără comentarii pe bordura trotuarului, privindu-mă fix fără a mă slăbi deloc din priviri.
După un scurt interval de timp, persoana în cauză mă întrebă cu o voce subţire, calmă, privindu-mă în ochi:
„E de vânzare lucrarea?”, neluându-şi privirea de pe faţa mea transpirată de căldura de afară şi de efortul pe care îl făceam, având şi o poziţie destul de incomodă de a ciopli.
Cum era şi firesc i-am răspuns că lucrarea o realizez pentru Centrul Cultural din oraş şi nu este de vânzare.
„Păcat, mi-ar fi plăcut să o cumpăr.” , schiţând un gest de regret.
Am zâmbit uşor, privind-o, spunându-mi în sinea mea, că nu e sănătoasă, ce crede ea că o dădeam cu câţiva lei, ridicându-mă în acelaşi timp că îmi amorţiseră picioarele.
Apropiindu-mă de o colegă de breaslă ce expunea în dreapta mea, îi povestesc pe scurt mica întâmplare cu cumpărătorul ce dorea să-mi ia lucrarea.
Colega mea pe care o cunoşteam doar de câteva ceasuri, fiind în apropierea mea, aflasem despre ea doar atât cât scria pe ecuson că o cheamă Ioana Duduţă, - măşti populare, artizanat, Tulcea, drăguţă, şi purtătoarea unui zâmbet fermecător, privindu-mă zâmbind mă anunţă, că persoana în cauză nu e altcineva decât domnişoara Steluţa Pârâu, doctor în ştiinţe, director adjunct la Institutul de Cercetări Ecomuzeale Tulcea.
În clipa aia i-am mulţumit lui Dumnezeu ca nu am leşinat să pic jos, în orice caz nu o jignisem cu nimic şi în primul rând nu aveam de unde să ştiu.
M-am aşezat înapoi pe bordură sculptând din nou la trunchiul de lemn.
Formele fizionomiei pe care doream să o realizez pentru a lua înfăţişarea unui ţăran erau din ce în ce mai vizibile. Expresivitatea pe care doream să o realizez, scoţând-o la iveală cu ajutorul dălţii, atrăgea în jurul meu din ce în ce mai mulţi vizitatori. Unii dintre ei mai curajoşi îmi tot adresau diferite întrebări referitoare la lucrare. Răspundeam într-un fel mecanic la admiratorii care se opreau, deodată mi s-a adresat o altfel de întrebare, care efectiv m-a blocat pe moment:
„Am dori să realizam un mic film documentar cu dumneavoastră, aţi fi de acord?”, era aceeaşi voce care cu puţin timp mai înainte dorea să-mi cumpere lucrarea.
Am ridicat imediat privirea, oprindu-mă din cioplit, acum ştiam cine este persoana, ridicându-mă în picioare pentru a o asculta.”

Aventuri in insula naivilor

Ed. Pim, Iasi, 2006

- povestiri din taberele de creatie -

"Timpul trecea fără să-l opreşti, la fel şi discuţiile, iar insistenţele lui Vintilă de a modifica tabloul nu se opreau, insistând să-mi impună un stil care pentru mine nu însemna mare lucru. Ce dorea domnia sa nu era complicat, ci chiar foarte simplu, dar îmi schimba lucrarea într-o altă lucrare ce nu-mi aparţinea.
Nu am mai putut răbda şi cu o mândrie specifică moldoveanului din mine i-am răspuns totuşi politicos la provocările sale.
,,Dacă îl modific, nu-l semnez, pentru că nu-mi aparţine, eu sunt la început de drum în pictură şi nu vreau ca atunci când cineva îmi va privi tabloul să-mi reproşeze că m-am luat după alţii, copiindu-le stilul. Indiferent cum este tabloul, bun sau rău, e al meu aşa cum e el, pentru că aşa îl simt acum, în clipa de faţă. Dacă încep să păşesc cu stângul pictând, uitându-mă în stânga şi în dreapta, încercând să copii pe alţii sau să rezolv aceeaşi problemă, cum ar fi casele sau cerul, în acelaşi mod, să le fac la fel cum sunt la voi, ca după un tipar, ţiglă la toate, ce îţi dă impresia că nu sunt pictate şi mai de grabă desenate de un inginer proiectant, toate identice, ce fac? E foarte greu să-ţi formez propriu stil, dar pentru asta trebuie să munceşti singur, fără a fi influenţat de alţii. Aşa pictez, pentru că aşa simt şi aşa sunt, asta mi-e firea.”
Nu prea i-a convenit, dar nu avem ce face. Ce ar fi spus colegii de la Iaşi când mi-ar fi văzut tablourile, că nu am fost în stare să pictez singur, cerând ajutor de la Vintilă.
Discuţia pe care o avusesem dimineaţă, când nu m-am putut abţine ca să nu spun tot ceea ce am gândit, îmi crease o aşa stare încât nu mai aveam chef să pictez. Îmi părea rău că nu-mi alesesem nicio bucată din rădăcinile ce le observasem cu o zi înainte în pădure.
Am început să mă plimb prin jurul cabanei, fără niciun rost, numai ca să treacă timpul. Ceilalţi pictau de zor, Gusti începuse un tablou care era foarte apetisant aş putea spune ţinând cont că punctul de interes al lucrării era un jambon, ce te făcea să vrei să-l guşti. Doina urma aceeaşi temă ca şi în primul, ciupercile, fiind parcă o garnitură la jambonul soţului. De, se cunoştea că erau o familie.
Ken, era veşnic îndrăgostit de fata morarului, de Anita, ajutând-o să realizeze un vas cu flori, ca şi cum le-ar fi dăruit el cu toată dragostea pe care începuse să o poarte pentru ea. Era un visător, cum reieşea şi din singurul tablou pe care se chinuia să-l termine, ce reprezenta un singur copac într-un fond ciudat, dar simpatic realizat, albastru, ce îţi crea o stare de nelinişte.
Vasilică era singurul care nu picta, stătea liniştit ascultând un post de radio de la un tranzistor ce îl purta mereu, ţinându-i de urât. El picta foarte greu şi ar fi durat foarte mult până să termine un tablou. Adusese de acasă două tablouri gata finalizate pentru tabără. În plus, ce remarcasem era că şi maică-sa, care era însoţitoarea lui prin lege, datorită handicapului pe care îl avea, trebuia şi ea la rândul ei să cotizeze cu două tablouri. Astfel, Vasilică adusese cu el patru tablouri pentru tabără.
Lui Bobiţă îi venise o idee strălucitoare pe care o şi aşternuse pe pânză. Peisajul din faţa cabanei cu biserica în prim plan, în al doilea fiind dealul ce se vedea în depărtare; din tufe a făcut conturul unui lup care stă la pândă, Dealul Lupului, la fel ca denumirea localităţii.
Vintilă picta nu ştiu pentru a câta oară celebrul său tablou cu răsărita soarelui şi muzicanţi, dovada unei lipse de inspiraţie. Majoritatea tablourilor sale erau cu dovlecei, trenuleţe, floarea soarelui şi muzicanţi veseli. O anumită temă pe care o cam tot repeta, schimbând ici colo câte ceva.
Plimbându-mă fără nici un rost, negăsindu-mi liniştea şi locul, dau peste o stivă de lemne de foc care scăpase de frigul iernii ce trecuse, nefiind arse, depozitate în spatele cabanei. Buşteni de stejar de diferite dimensiuni, stivuiţi, aşteptau parcă să aleg unul dintre ei. N-am mai stat prea mult pe gânduri şi am şi ales unul pe măsura poftei de sculptură pe care o aveam. Îmi găsisem de lucru după placul meu.
Mi-am scos trusa de dălţi din geantă, împreună cu ciocanul. Am găsit imediat un loc prielnic pentru sculptură, pe terasa din spatele cabanei. Odată cu primele lovituri de ciocan, care răsuna în întreaga cabană, au început să apară, rând pe rând, colegii, curioşi să vadă ce fac. Privitorii nu-şi puteau da seama ce va ieşi din trunchiul pe care îl loveam cu putere şi precizie, îndepărtând cu ajutorul dălţii bucăţi mari de aşchii.
Lucram foarte relaxat, în jur privirile se înmulţiseră, precum şi întrebările despre noua lucrare.
,,Ce vrei să faci din el?’’, era întrebarea care se auzea de fiecare dată când apărea cineva nou în preajma mea.
,,Nu ştiu, am să-mi dau seama abia la sfârşit, să văd întâi ce este ascuns în el”. Ciopleam liber, îndepărtând primul strat ce nu-mi era folositor pentru lucrare, aducând lemnul la o nouă formă. Tot rotindu-l şi privindu-l, mi-am dat seama ce s-ar putea ascunde în el, luând astfel naştere în mintea mea ideea ce doream s-o realizez. Era legată de discuţiile contradictorii pe care le avusesem cu ceva timp înainte: două case stilizate la bază, dintre care iese un cap de ţăran. Odată cu fixarea formei pe care doream s-o scot din bucata de lemn, dalta începea să contureze primele volume ajutătoare, care mai târziu îmi permiteau să realizez forma dorită.
Pentru unii dintre colegi era ceva nou, nemaiavând ocazia să fie în preajma unui sculptor, care încerca să dea viaţă unei banale bucăţi de lemn.
La început, doar sculptorul îşi poate închipui lucrarea finală, privitorii de pe margine, care asistă la dăltuirea lemnului, nu prea înţeleg formele care încep să prindă un anumit contur nedefinit, neînţelegând nimic din toată mişcarea mâinilor, ce îndepărtează, cu ajutorul dălţilor şi a lovirilor de ciocan, diferitele bucăţi de aşchii de diferite dimensiuni.
Pentru a înţelege, ca privitor, trebui să ai răbdarea ca lemnul să ajungă aproape de forma finală, ca să înţelegi ce doreşte de fapt artistul să realizeze.
Prezenţa colegilor nu mă deranja, îmi puteam controla foarte bine tăierile şi forţa bătăii de ciocan în funcţie de materialul ce urma să-l îndepărtez. O lovitură în plus de ciocan putea să strice totul. Acesta e marele dezavantaj, în comparaţie cu pictura, odată ce ai greşit nu poţi să mai repari."

Forme din suflet

Ed. Pim, Iasi, 2006

- album personal de sculptura -

„Legătura dintre suflet, minte şi mână sunt foarte bine corelate cu fibrele lemnului, rezultând lucrarea, care poate crea de multe ori în jurul ei discuţii contradictorii, ale criticilor, admiraţie, suspans, mister, transformând sufletul privitorului în diferite stări: melancolie, tristeţe, bucurie, îngândurare.
Pentru a ciopli, trebuie să ai puterea de a te deconecta de tot ce este în jur, creându-ţi o linişte interioară şi lăsând doar inima să-ţi vorbească liber, fără a o controla. Abia atunci vei putea observa adevărata ta stare sufletească.”

Pictura

Toamna
Ultimul strop

La umbra gardului

Noapte Sf. Vasile

Pe langa gard pe langa drum

Sculptura

Betivul
Judecata de apoi

Dansul ielelor

Limba soacrei

Confort 1

Poezii din vol. "Ganduri nespuse" aparut la Ed. Pim, Iasi, 2009

Gânduri nespuse

Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite
La ceas târziu de noapte, doar vântul le ştie
Purtându-le în zări îndepărtate
Dându-mi speranţă că ţi le va spune.

Frânturi din vise mă macină ziua
Închipuindu-mi scene ce nu au fost
Dar aş vrea să fie.
Sperând că într-o zi o să fim împreună.

Pe stradă adesea te confund
Încercând să te ating
Strigându-te, speriindu-i pe cei din jur
Crezându-mă nebun.

8 decembrie 2008

Trupul tău

Cu mâinile tale,
transformate în aripi,
eu zbor pe culmile fericirii.
Prin ochii tăi,
văd noi orizonturi,
neimaginate încă.
Paşii tăi, mă poartă
pe pajiştea iubirii,
acolo unde florile nu ofilesc.
Prin inima ta,
trăiesc pe tărâmul nemuririi,
locul descris doar în poveşti.
Buzele tale îmi şoptesc
vorbele iubirii,
cuvinte ce nu pot fi rostite
de nimeni în veci.
Trupul tău, conturat
de forţele divine,
cu forme fine,
mă ţine treaz mereu.

20 ianuarie 2007

Pe drum

Urma sărutului dulceag
al buzelor tale de trandafiri,
o simt zi şi noapte,
pe trupul meu firav,
ca o atingere a unui fluture
ce îşi caută în zborul său
drumul spre o nouă viaţă,
lăsând în urmă trecutul,
aripile sale catifelate
îmi mângâie obrajii,
acoperind urma lacrimilor amare
vărsate cândva
într-o zi de toamnă.

Privirile ne sunt îndreptate
spre orizont, căutând
un drum drept ca să-l parcurgem
ţinându-ne de mână,
ca doi copii, ce zburdă pe câmpii,
scăldaţi de razele soarelui
de amiază.

Paşi ne îndrumă,
spre o nouă cale,
scoţându-ne din sfera în care am rătăcit
o vreme,
căutându-ne unul pe altul.
Găsindu-ne, păşim,
fără a şti unde vom ajunge,
sau cât timp vom merge amândoi,
suportând umbrele ce se ţin de noi.
Pe drum sunt locuri nepietruite,
iar apa de ploaie l-a transformat în noroi,
stropindu-ne.
Avem denivelări uneori,
urcăm sau coborâm, încet
fără a ne auzi nimeni.
Păşim în noapte prin beznă,
încercând să recuperăm
o zi din urmă.

17 mai 2007

Lacrimi

Lacrimile mi le strâng într-un pahar
păstrându-le la rece,
servindu-le atunci
când sufletul mi-e aprins de dor,
răcorindu-mă.
Doar o lacrimă
o păstrez pe aşternut lângă mine,
în ea zăresc chipul tău
ce nu-l vreau să-l uit.
Mirosul ţi-l simt în pernă
adorm din nou plângând
zorii zilei mă trezesc
cu un şiroi de lacrimi pe obraz
noaptea rece a trecut
ziua e din nou în prag.
iar tu nu ai mai venit.

10 iulie 2006

Îi mulţumesc

În fiecare duminică
păşesc spre altar,
îngenunchind.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
că te-a creat şi mi te-a dat,
frumoasa visurilor de altădată,
să-mi fii alături mereu,
păşind pe drumul vieţii
şoptindu-mi vorbe dulci, de duh,
umplându-mi inima de har
îndepărtând orice amar.
Iertându-mi fiecare pas greşit
şi vorbele ce fără rost le-am rostit
atunci când ne-am certat.
Îi mulţumesc că-ţi dă putere
să mă suporţi,
aşa cum sunt,
nebunul ce-ţi stă în drum.
Îi mulţumesc că tu mă ierţi
Strângându-mă la piept
că mă iubeşti,
sărutându-mă în fiecare zi.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
Că te-a creat şi mi te-a dat.

23 februarie 2006

Ultima dorinţă

Doresc să-mi dai
secunda privirii ochilor tăi albaştri,
minutul sărutului dulceag
al buzelor tale,
ora iubirii de la început,
ziua petrecută în parc,
pe banca de sub castan,
săptămâna oarbă în care m-ai vrăjit,
luna de miere ce nu o pot uita
şi anul în care nu ai ţipat,
când m-ai suportat.

13 martie 2007

Artistul

Păşind prin artă,
călcând urâtul în picioare
cu dalta în mână,
eliberez fiinţa
din trunchiul de copac,
prăbuşit la o margine de drum,
lăsând-o să vadă
lumina zilei,
redându-i viaţă iar,
scăpând-o de focul năprasnic
al iernii, unde ar trebui să ardă de vie,
încălzindu-i pe cei mulţi şi săraci.

Cu pensula înviorez
culorile reci şi neprimitoare
ale livezilor şi ale clădirilor sinistre,
unde trăiesc cei nefericiţi
redându-le bucuria,
pe chipul lor brăzdat de vânt.
Pe câmpiile pustii
aşez floriile viu colorate,
cerul îl îmbogăţesc cu stele
şi norii îi alung ziua, de pe cer,
lăsând să pătrundă razele soarelui
în tot ce mişcă pe pământ.
Păsările le aşez pe un gard
să le ascultăm cum ne cântă,
melodia ce nu o putem
interpreta niciodată,
chiar dacă am absolv

conservatorul

Prin aparatul de fotografiat
atârnat la gât mereu,
imortalizez clipa nemuririi
înrămând-o,
ca o dovadă că am trecut
pe aici şi nu vreau să o mai uit,
păstrând la fel momentul fericirii
sau necazul de lângă noi,
în albumul familiei
lăsat pe un raft prăfuit de timp
şi uitat de noi.

Cu ajutorul cuvintelor
îndrăzneţe îmi aştern gândurile
nespuse şi neştiute,
de cei ce mă vor,
tresărindu-le inima de dor.
Las totul moştenire
celor ce vor veni
după ce voi pleca în zbor
în lunga mea călătorie
cu gândul să expun lucrările
pe simezele de la Sfântul Petru,
din pridvor.

La vernisaj vor veni toţi sfinţii
iar Dumnezeu critic va fi
prezentându-mi întreaga activitate
ce am petrecut-o pe pământ.
Iar într-un colţ de după perdele
Lucifer îmi va scrie un rând
de aprecieri că l-am păcălit
tot timpul pe drum.

18 martie 2007

Ultimele clipe

Prin geam, văd trecători
grăbindu-se întruna
în cele două direcţii.
Din toată forfota zilei
nimeni nu mă caută,
iar telefonul nu sună,
poştaşul la uşa mea,
nu bate niciodată.
Toţi m-au uitat,
şi nimeni nu mă mai ştie.

Anotimpurile trec fără să le simt,
doar curentul îmi vâjie prin casă,
strecurându-se în trupul meu firav,
încovoindu-mă de durere.
Razele soarelui îmi încălzesc,
trecând prin geamul murdar,
trupul meu, slăbit şi îmbătrânit,
gârbovit de boala ce mă apasă,
ce o port de atâţia ani cu mine
unde-s eu, e şi ea alături de mine
şi nu mă lasă,
să trăiesc măcar o oră,
atâta vreau să fie, fără să mă doară.
Mâinile m-au părăsit,
nu pot să ţin măcar o cană cu apă,
să-mi potolesc setea din arşiţa verii.
Frigul acumulat în oase
nu mă lasă să merg … nici prin casă.

Pe raft o fotografie din trecut,
prăfuită de timp, ţine morţiş
a-mi aminti cine am fost,
ce-am ajuns, o lacrimă o vărs,
pentru zilele ce s-au dus.
Amintirile mă ţin trează,
nopţi la rând,
îndulcindu-mi durerea.

Afară, copacii au înflorit,
iar foşnetul frunzelor mă cheamă.
În faţa geamului femeia în negru s-a oprit,
strigându-mă.
Mă ridic uşor din patul meu
unde am zăcut un car de ani,
zburând prin cameră ca un fluture,
ieşind prin geam.
O clipă întorc capul privind înapoi,
să văd ce las în urmă.
Lacrimile copiilor îmi inundă camera,
plutind totul în derivă,
candela aprinsă emană durere
în jurul trupului meu rece.

E timpul să plec
dar nu mi-e uşor
să mă desprind de lângă ei.
lacrimile lor îmi frig inima de durere.
Mă înalţ uşor, încet
şi dispar.
Doar chipul meu rămâne,
în fotografia de pe raft,
iar numele meu strigat
într-o zi de pomenire.

15 aprilie 2007

Aşteptare

În liniştea casei un zgomot îşi face apariţia,
tresar şi mă reped la geam
privind prin sticla neştearsă de-o lună.
E vântul doar ce-mi trânteşte poarta,
fugărindu-se prin curte
împrăştiindu-mi paiele din bătătură.

Speram că e vre-unul dintre ei,
copiii mei ce i-am crescut cu greu
fiindu-le şi tată şi mumă.
Anii au trecut îmbătrânindu-mă
iar boala stă numai cu mine,
Casa e pustie,
căldarea e goală în tindă,
pe masă e doar un măr şi o prună
iar sufletul mi-e gol de-o lună.

Noaptea visez pe cei dragi ce s-au dus
chemându-mă
să las totul în urmă.
Mă trezesc plângând,
şi aştept sperând,
să-i mai văd o dată pe toţi în poartă
ca altă dată … copiii mei,
apoi am să mă duc.

8 iulie 2007

Rugăciune

Un suflet neprihănit, o candelă aprinsă,
Ce pâlpâie uşor alături de o rugă care se-nfiripă,
Lângă o icoană ce e demult sfinţită
Pe care-I zugrăvit cel Răstignit.

Durerea-l înfăşoară, necazul îl apasă
O lacrimă se scurge pe faţa lui cea slabă.
În flacăra din faţă-şi pune toată nădejdea
Că poate mâine… ceva va fi mai bine.

În bezna de afară se aude un orologiu ce-şi bate gongul
Dând de ştire că e miezul nopţii.
E ora când strigoii se adună la cruci de drumuri,
Sfătuindu-se să strice liniştea rugăciunii.

E vinerea seacă a postului cel mare
Pe care l-a ţinut cu o mare teamă.
Înfrânându-se de la multe
Ca sufletul să şi-l răscumpere.

În camera păcătosului-şi face apariţia
Un demon mic şi negru suflând în candela sfântă,
Făcându-l să caşte şi ochii să-i închidă
În somnul cel dulce al nepăsării şi al neiubirii.

Cu mâinile crăpate, scapără un chibrit în beznă
Iar candela o reaprinde c-o nouă flacără vie.
Sufletul îi răvăşit, ameţelile-l cuprind,
Necurate gânduri prin minte-i trec, de a se opri.

Un înger dumnezeiesc, îi-ntăreşte inima
Făcându-l să reziste ca rugăciunea să şi-o spună.
Într-un final îşi face semnul crucii, Amin şi Doamne Ajută
Ruga este spusă, iar Dumnezeu îl ascultă।

17 noiembrie 2008

Jocul vieţii

La masa vieţii se zbat cărţile iar
Doi îngeri, alb şi negru se aşază la jucat
Miza e prea mare, un suflet păcătos
Ce a mâniat pe Domnul şi nu s-a mai întors
Viaţa e doar o carte în plus sau în minus
Speranţe nu sunt, doar hazardul
Ce uneori ne înconjoară.
Întrebări meschine apar în jurul lor
Dacă câştigă negrul?
Slugă va rămâne pe vecii în focul său
Iar dacă e albul?
Nimic nu se ştie, căci căile Domnului încurcate sunt
Nu se ştie pe care cale o s-o apuce.
Într-un final ultima mână, cea decisivă
O câştigă albul
Redându-i libertatea celui păcătos
De a alege singur
O cale spre biruinţă.

7 ianuarie 2009

Omul străzii

Bietul nenorocit
Ce-şi poartă cămaşa morţii
Mereu cu el
Păşeşte pe drumuri necunoscute
Purtându-şi destinul în buzunarul găurit
Adăpostindu-se de stropii reci ai ploii
Sub frunzele copacilor
Ce îl primesc cu crengile deschise
Înnoptând în locuri necunoscute
Învelindu-se cu speranţa
Încălzindu-i sufletul părăsit
Visând că are o bucată de pâine
Trezindu-se fericit.

18 ianuarie 2009

Aprecieri critice

,,Recent ales membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici ieşeni, obţinând premiul al II-lea la Salonul de Primăvară al asociaţiei, Costel Iftinchi dovedeşte un real talent şi originalitate în abordarea unor motive variate, cu semnificaţii subtile, reuşind să transmită sentimente de o puritate remarcabilă.

Rareori se poate întâlni la un artist neprofesionist o reuşită consonanţă a manierei naive de tratare a temei cu rezolvările de factură modernă, care, departe de a trăda căutarea unor noi mijloace de exprimare plastică dă mai degrabă impresia unui artist cu experienţă, care încearcă şi reuşeşte să comunice atât frământările, cât şi nobleţea trăirilor sale interioare.”

Independentul - 12 august 1998, pag. 2,

,,Costel Iftinchi - un debut promiţător",

Gheorghe Bălăceanu, Preşedintele A.A.P. Iaşi

„…În aceasta de a doua personală, artistul prezintă în galeriile Fundaţiei „Emil Alexandrescu” din Gradina Copou o inedita expoziţie cu lucrări de o frumuseţe aparte. Dacă anul trecut în acelaşi loc expunea mai ales basoreliefuri, Costel Iftinchi oferă, în expoziţia deschisă ieri, o suită de personaje sugestive din viaţa cotidiană alături de încercări de stilizare a unor stări emoţionale. Într-o primă parte (căreia autorul îi spune „arta naiva”), predominant este umorul fin, galeş, specific moldoveanului, care ne trimite la şăgalnicii tip Creangă şi care ne înfăţişează figuri, precum „Ochiul soacrei”, „Limba soacrei”, un „Beţiv”, un hâtru bun de glume, pe numele lui „Bădia Mitruţ”, un fioros lup de mare.

Încercând nişte idei stilizate, sculptorul se dovedeşte la fel de bogat, sugerând situaţii prin care trece lumea sfârşitului de mileniu. Ne-a impresionat, în mod deosebit, lucrarea „Labirint”, deosebit de sugestivă pentru soarta omului contemporan. La fel „Învierea”, „Darul divin”, „Trecerea prin timp şi milenii”, „Înlănţuirea grijilor”, „Între patru ochi”.

Magda Olteanu
Ziua de Iaşi - Iaşi, 20 septembrie 1999, pag. 2

Costel Iftinchi – Un modelator în lemn şi în conştiinţa aproapelui

„Reliefurile în lemn ale lui Costel Iftinchi, care ,,ilustrează” vechi zicale şi proverbe populare româneşti, sunt închipuite cu talent şi cu o autentică vocaţie artistică. Aici, limbajul formelor e simplu, direct şi expresiv articulat, umorul e mai puţin agresiv, iar factura ansamblului compoziţional mai însufleţită, mai spontan exprimată plastic.”

Aurel Istrati

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici,

Muzeograf principal la Muzeul de Artă – Iaşi.

„…Punctul forte al operei sculptorului îl constituie, după umila mea părere, lucrările de artă naivă, unde autorul excelează prin surprinderea atmosferei satului moldovean şi prin creionarea unor chipuri de oameni pe care-i cunoaşte şi prezintă inspirat, cu dragoste şi preţuire. Numim pentru exemplificare: Au intrat la apă, Cetatea naivilor, În gura lumii, Tăierea porcului, enumerarea putând continua. Dar în ceea ce Costel Iftinchi nu poate fi egalat rămâne măiestria de redare a chipurilor hazlii de oameni în jurul cărora trăieşte şi lucrează: Palavragiul, Mustăciosul, Cerşetorul, Ţăranul, Beţivul, Vrăjitoarea, Căposul satului, Tănase, Moş Mitruţ cu un fel propriu de a înfăţişa categorii sociale, tipuri care se întipăresc în memoria iubitorului de artă.

Ne aflăm în faţa unui artist autentic care reprezintă cu cinste creaţia valoroasă a plaiurilor moldave. Nu ne rămâne decât să-l felicităm sincer pentru ceea ce face, dorindu-i buchet de izbânzi în anii care vin !”

Prof. Constantin Alexandrescu

Directorul Centrului Judeţean pentru

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş

,,Costel Iftinchi este un artist complex. El face trecerea de la stilul naiv la cel modern cu o îndemânare caracteristică artistului profesionist. Costel Iftinchi reuşeşte să extragă şi să redea ,,Icoana din sufletul lemnului". În concluzie, Costel Iftinchi este un sufletist care transformă materia în spirit. El este cel care prin ceea ce creează ne duce dincolo de material, ne duce spre infinit...”

Sociolog Ioan Hădărig

Directorul Centrului Cultural ,,Liviu Rebreanu”, Aiud.

,,Creatorul de compoziţii originale Costel Iftinchi ,, navighează” dezinvolt înscriind calităţi ascedente în drumul pe care şi l-a propus.

Autorul comunică prin intermediul picturilor sale propriile sentimente relevând o dată în plus sensibilitatea unui suflet nobil, o poftă năvalnică de a povesti în tablouri despre frumuseţea lumii.”

Prof. Cornel Petru Comşa

Directorul Centrului Judeţean pentru

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Alba

„…Domnul Costel Iftinchi dovedeşte un simt artistic deosebit în ceea ce priveşte tehnica lucrărilor sale. Ne referim în special la execuţia lucrărilor de artă naivă, care este influenţată de arta populară românească, mai precis de tehnica de execuţie a măştilor populare româneşti.

Lucrările domnului Costel Iftinchi se remarcă prin expresivitatea, efect obţinut prin exarcerbarea trăirilor personajelor portretizate în operele sale. Unele elemente ale sculpturilor sale, ne duc cu gândul şi la portretele din arta africană.

Impresionată este şi varietatea de stiluri abordate în exprimarea artistică a domnului Costel Iftinchi. Putem astfel enumera: arta naivă, icoane, măşti, artă modernă.”

Arg. Dr. Florin George Topoleanu

Director general al Institutului de Cercetare

Eco-Muzeale Tulcea.

„…Pentru a privi sculpturile lui Costel Iftinchi şi pentru a le înţelege,nu e nevoie să ai prea multe cunoştinţe în acest domeniu, deoarece o altă trăsătură a stilului său este simplitatea. În ansamblu ei, colecţia reprezintă o îmbinare armonioasă de sentimente şi stări sufleteşti variate. Tristeţea, veselia, îngândurarea, melancolia sunt doar câteva dintre ele…”

Alina Busuioc

ziarul „24 ore” 1999

„…Costică Iftinchi cultivă mai ales linia clasică ale cărei virtuţi sunt subliniate cu precizie şi gingăşie, cu credinţa că ea singură poate descoperi lumea din arbori. Optând pentru anumit fel de copac, în funcţie de idee, autorul se dovedeşte un „inspirat” din familia celor cu ascendenţi în lumea anonimilor prelucrători ai lemnului.(…)

Faptul artistic produs prin confruntarea dintre suprafaţa strălucitoare, dar rezistentă a lemnului şi spiritul neliniştit care o sculptează se dovedeşte a fi autentic. Starea poetică a micilor „metope” şi „rond-bossuri” („Balerina”, „Chiromanţie”) născătoare de magice spaţii, vorbeşte despre puritate, talent, despre infinita posibilitate de care arta descoperirii lumii din arbore o oferă celui chemat de a servi, prin astfel de lucrări, Omului.

Costică Iftinchi este unul dintre aceştia.”

Critic de artă, Gloria Lăcătuşu,

volumul „Clipe împotriva morţii”

„…Lemnul începuse să prindă viaţă, dându-i încredere în sine şi trezindu-i dorinţa de a realiza mai mult. Reuşeşte, într-un timp extrem de scurt, în ciuda tuturor piedicilor, să-şi realizeze o carte de vizită destul de bogată în domeniul artei plastice.”

Constantin Toni Dârţu

dicţionarul „Personalităţi Române şi faptele lor 1950 – 2000”, vol. IX

„…În lucrările sale de factură naivă încearcă şi reuşeşte portretizări expresive, utilizând modalităţi de exprimare originale cu conţinut metaforic. Deşi stilul naiv pare a-l avantaja, a reuşit să realizeze compoziţii bune şi în manieră modernă, dovedind capacitate de abstractizare şi esenţializare în lucrări cu alură monumentală cu o deosebită forţă comunicativă (Lacrimi, Evadare, etc.), utilizând cu succes efectul repetiţiei şi al succesiunii închiderii şi deschiderii în alternanţa plinului şi golului. Aşa cum îl caracteriza Gloria Lăcătuşu la vernisajul unei expoziţii personale, Costel Iftinchi este capabil uneori de a imprima o notă gravă, aproape de registrul dramatic… alteori ajungând în sfera ironiei şi sarcasmului, trecând cu brio din sfera meşteşugului bine stăpânit în aceea a artei adevărate.”

Gheorghe Bălăceanu

albumul „Să ne cunoaştem artişti în viaţă”

„Personalitatea artistică a lui Costel Iftinchi se impune în toate lucrările sale, făcând ca pasiunea pentru pictură şi sculptură să atragă aprecieri atât din partea publicului, care i-a admirat lucrările la numeroase expoziţii personale şi de grup, cât şi din partea criticilor de specialitate. Prin maniera sa de lucru, cu un simţ înnăscut al culorilor şi dimensiunilor, artistul conferă creaţiei sale un stil unic, nepreţuit.

Costel Iftinchi a răspuns chemării artei fiind un reprezentant de marcă al generaţiei tinere.”

Ana-Maria Zăbavă

Consultant artistic al Centrului Judeţean pentru

Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Iaşi

„…De remarcat că în ultimii ani Costel Iftinchi se manifestă cu succes şi ca pictor naiv, încercând şi reuşind să extragă din motiv caracteristicile definitorii şi realizând portretizări expresive. Participarea la taberele de creaţie, motivaţia puternică şi îndârjirea cu care lucrează în puţinul timp pe care îl are la dispoziţie, i-au adus într-un timp destul de scurt şi aşteptatele satisfacţii.”

Gheorghe Bălăceanu

volumul „Fragmente de suflet pentru suflet”

„…Prima impresie pe care ne-o provoacă această înlănţuire de fragmente de realitate este de mister cromatic. Realul este adus la alte dimensiuni, primind astfel semnificaţii inedite. În tabloul intitulat “Chipul iernii” spre exemplu, particularul este generalizat. Simbolismul adiacent transformă compoziţia _ porţiunea de apă îngheţată împodobită de frunze _ în tabloul realităţii. Iarna, privită prin această prismă, poate fi pătrunsă, deschizând posibilitatea unui vis ingenuu. Totodată, aspectele vii, chipurile bătrânilor din celelalte tablouri, sânt conturate de jocul luminilor. ”În tablourile cu bătrânii putem observa lumina crepusculară care înfloreşte. Bucuria de a privi un om indiferent de vârstă. Costel Iftinchi are vocaţia amănuntului, ansamblului şi compoziţiei. Fiecare poate folosi propria cheie pentru descifrarea semnificaţiei tabloului“, afirmă Valentin Talpalaru.

Expoziţia, în ansamblul ei, face manifest către o lume posibilă, nouă. Un ansamblu al punctelor de vedere, al gusturilor şi al stilurilor subiective: singularul vieţii, pluralul fantastic. Conceptele vizuale puse în operă se pliază pe detaliu, reuşind să o transforme, spontan, în obiect estetic. Altfel spus, o simplă privire aruncată, simpla intenţie de a înţelege semnificaţia tabloului este suficientă pentru a-l scoate din registrul decorativului şi a-i conferi consistenţă”.

Mădălin Onu

„Între pământ şi cer” – ziarul Metropolis,

6 septembrie 2007, pag 8

„…Fără a avea o anume tematică, expoziţia în discuţie iese în evidenţă prin diversitate, printr-o anumită obsesie a artistului de a ipostazia faptul banal, însă îmbălsămat într-o suită de elemente ce îi configurează noi şi noi meta/sub/sensuri. De la chipurile bătrânilor, ce poartă înscrisă pe ele brazda de plug a trecerii timpului, la peisaje de o rară frumuseţe, de la „zoom"-area detaliată a realităţii, la perspective ample ce cochetează cu irealul, de la exploziile cromatice, la simplitate. Expoziţia pe care o propune Iftinchi pare a sta sub semnul căutării, senzaţie iscată de sentimentul că fiecare imagine naşte câte o poveste revelatorie pentru un anumit unghi de a privi lumea. În fapt, suma celor câteva zeci de fotografii constituie o definiţie a forului interior al artistului.”

Scriitor Călin Ciobotari,

ziarul Flacăra Iaşului, 31 august 2007

„Aşa se numeşte volumul apărut în 2007, la Editura Pim din Iaşi, semnat de trei reprezentanţi ai artei naive de la noi: Costel Iftinchi, Mihai Dascălu şi Gustav Ioan Hlinka. Cartea se parcurge uşor ca un adevărat jurnal, cititorul fiind făcut părtaş la emoţiile şi trăirile fiecăruia dintre artişti, aceştia preferând „haina” mărturisirii plastice neconvenţionale. Cu un bogat suport iconografic, paginile reprezintă şi o adevărată pledoarie pentru cunoaşterea vieţii artiştilor, în laboratoarele lor intime de creaţie. De la satira lui Mihai Dascălu, la tentele suprarealiste ale lui Gustav Hlinka şi până la robusteţea sensurilor din „lemnul” lui Costel Iftinchi întâlnim vigoarea trăirilor lor morale. Cartea apărută în excelente condiţii grafice, încântă nu doar pe iubitorii de artă plastică, ci pe oricare cititor încântat să descifreze semnificaţia, originalitatea şi permanenţa tradiţiilor noastre”.

Titus Crişciu

„Povestiri din spatele simezelor”,

Ziarul „sud-vest”, Reşiţa/ 25 ian. 2008, pag. 5

„Poezia lui Costel Iftinchi nu are marca experienţelor lirice contemporane, cu mimetisme ale dezabuzărilor sau cu organicismul explorărilor desuete în pragul clamării singurătăţii şi al iubirilor anoste. E drept, poetul este unul confesiv, interesat de meditaţia gravă şi pasionat de veridicitate într-atât încât uită că şi scrisul/scrierea poemului reprezintă una din strategiile spiritului uman de a-şi reprima banala explicitare a lumii, dând visului ce este al visului.

Pentru Costel Iftinchi poezia înseamnă o călătorie fantastică de aceea omul nu vrea să ştie altceva decât că poemul, cuvântul, litera sunt dăruiri ale fiinţei. Noi credem că tocmai delicateţea atrage atenţia asupra condeiului acestui hipermelancolic din fascinantul Deal al Copoului.”

Scriitor Ionel Bota

Director al Teatrului Vechi Mihai Eminescu,

Oraviţa, volumul „O vizită în Ţara Poeziei”

„…Aventuri în insula naivilor (Iaşi, Editura Pim, 2006, 164 p.) ne oferă un astfel de spectacol, al artei şi al memoriei, al montării sentimentului uman cel mai frumos, prietenia, pe scena fastului pitoresc şi afabil, componenta sufletului fiecăruia din cei trei artişti care semnează volumul…..

Ieşeanul, acum, Costel Iftinchi, este şi el un artist profund al culorii, un privilegiat al cromaticii şi ideii. Gloria Lăcătuşu a surprins starea poetică a lucrărilor sale, despre rezolvările de factură modernă a vorbit cândva Gh. Bălăceanu, limbajul direct şi expresiv articulat al formelor a fost discutat de A. Istrati în vreme ce Fl. G. Topoleanu a subliniat varietatea de stiluri în creaţia sa. Pictorul continuă, în fapt, o tradiţie autohtonă, tablourile sale sunt mostre ale unei gândiri metaforice (e şi un talentat poet, de altfel), strategiile artei sale naive sunt marcate de supleţe şi expresivitate aproape mitizantă. Determinările artei sale sunt, altminteri, explicate în secvenţa pe care o semnează în această carte. În aceste amintiri nimic nu e sistematizat, programat, de aceea nota de autentic în relatarea unor momente din biografia sa artistică e puternică şi provoacă lectorului un sentiment de solidaritate cu personajul narator. Aşadar, amintirile lui Costel Iftinchi, redactate cu pofta năvalnică de a înfăţişa frumuseţile lumii în pictura sa, cum sună exprimarea entuziastă a lui C. P. Comşa, zăbovesc asupra taberelor de creaţie la care a participat, cu întâmplări mai mult sau mai puţin referenţiale pasajului biografiei sale artistice într-o lume care, orice s-ar spune, îi gustă cu nesaţ lucrările şi, ca în cazul celorlalţi doi, le solicită cu interes. Fiind şi un sculptor inegalabil, un artist complex, cum îl numeşte I. Hădărig, posesorul unui stil propriu de a înfăţişa tipologii umane, cum spune corect C. Alexandrescu, Iftinchi este rob acelui simbolism evocator, o trăsătură a impresivului care caracterizează arta naivă dintotdeauna.

Acelaşi terţet semnează şi a doua carte, Povestiri din spatele simezelor (Iaşi, Editura Pim, 2007, 284 p.), volum de reprezentări calde ale demnităţii biografiei artistului, într-o lume contemporană care nu întotdeauna e ataşată idealurilor acestuia, prin a-i înţelege zbuciumul artei sale, prin a fi perceptivă autenticului din orientările fiecărui artist, în parte. Cum citim în prefaţa semnată de A. Popescu Raţiu, ne aflăm în faţa unui „exemplu de autodidactism şi de voluntariat cultural” în cazul celor trei pictori naivi iar mărturisirea traseului biografic, de la debut la consacrare, ţine în această carte de asumarea unui mimetism artistic, scrisul literar, memoria, amintirea, jurnalul.

„… Costel Iftinchi, a cărui participare la ansamblu acestei cărţi este capitolul intitulat Păşind prin artă, se autoprezintă cu un poem sugestiv, Artistul, apoi relatează, cu un entuziasm reţinut, sobru, lucid, toate participările sale, de la debutul din 1994 până acum, la expoziţii colective sau cu personale de pictură, sculptură, icoane, artă fotografică, prezenţe la concursuri de literatură, detalii din viaţa unui artist complex, cu prestaţii valoroase în mai multe genuri ale artei şi culturii.

Cele două cărţi se încadrează unei tipologii a convenţiei artistului cu lumea care i-a fost dată. Înfăţişările acestei lumi şi a oamenilor ei prin arta plastică are aspectul relevării unui cod de semne prin care, în cazul nostru, pictorul anunţă mereu a fi un regenerator al frumosului vieţii.”

Scriitor Ionel Bota

Director al Teatrului Vechi Mihai Eminescu,

Oraviţa, volumul „Timp memorie, melancolie”

„Pe lângă farmecul stilistic, ce reprezintă doar forma de exprimare, aceste versuri ne descoperă că magistrala fundamentală pe care afirmă şi confirmă toate creaţiile prezentului volum, este Zbuciumul sufletesc al unei fiinţe ce a iubit mult şi în aceeaşi măsură a gândit profund.

Drept rezultat volumul, o îmbinare fericită între arta fotografiei şi arta poeziei, are un profund caracter filosofic, conţinând expresii reprezentative pentru înţelepciunea umană.

Parcurgând întregul volum, cititorul îşi v-a da seama că la baza întregii creaţii se află, aşa cum scriam mai sus, un suflet zbuciumat, care ca orice suflet de poet a iubit mult şi a suferit, fiindcă planul vieţii sale a fost la un nivel superior majorităţii.

De la sine înţeles că mă opresc doar asupra puţinelor, din cele multe versuri, care în aceeaşi măsură impresionează sentimental, dar şi sugerează probleme şi idei ce merită a fi reţinute.

Cred în viitorul şi ca poet al lui Costel Iftinchi.”

Constantin Toni Dârţu

Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România,

Filiala Iaşi-Moldova

„Poeziile sunt scrise în general în anii 2007, 2008 şi câteva în 1997, 2009. Nu au un subiect anume ci sunt într-adevăr gânduri nespuse imaginate în diverse etape. Luate singular tratează altceva. Unele tratează sentimente de iubire, altele de satisfacţie a unei situaţii sau insatisfacţii, după cum portretele reflectă stările de bucurie, tristeţe, fericire sau durere, dar orice vers reprezintă o gândire complexă deosebit de importantă pentru creaţia sa. Chipul tău îl văd adesea în vis / precum un fluture alb ,/ ce încerc să-l ating, / zburând prin cameră în zigzag. // Ticăitul vechiului ceas / sparge liniştea dând drumul / pa primul pas, născându-se / banalul contrast, / negru pe alb / cuvintele apar / în şir ordonat, / un scris aplecat, / vorbe de duh / ce nu s-au spus.(Mărturisiri) p. 42.

Privind faţă în faţa poezia cu fotografia putem spune că ordinea caracterizează densitatea. Imaginea o receptăm ca o unitate şi când închidem ochii atenţia merge la modul în care a fost alcătuită atât arta fotografică cât şi poezia. Costel Iftinchi vrea să definească prin această carte câteva legături sau funcţii între artă şi versuri, dă dovadă de un grupaj de cunoştinţe ce se leagă, se îmbină şi statornicesc această împletire.”

Prof. Doina Drăgan

Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România,

Filiala Banat, Revista Culturală- Heliopolis

„Distanţa spirituală este cea care lămureşte dacă între două arte, respectiv cea care foloseşte dalta, iar cealaltă penelul, duce de cele mai multe ori la acelaşi numitor comun, mai ales dacă autorul este acelaşi şi are poftă pentru amândouă.

Costel Iftinchi face dovada unei acumulări pentru arta naivă, datele prezentate în cronologia sa artistică arătând că dorinţa pentru înfăptuirea ca artist s-a produs cu mult timp în urmă.

Mă simt dator pentru artist, să-i admir activitatea ca sculptor dar şi ca pictor, pentru că uitându-mă peste anii creaţiei sale, văd că artistul a participat, sau mai bine zis n-a lipsit niciodată de la Expoziţia Naţională de artă naivă de la Piteşti.

Soluţiile pentru el ca cioplitor le-a învăţat de la alţi artişti, căutând după aceea singur elementul său specific în forme ba alungite, ba modificate ca structură în chipurile din lemn duse până la esenţializare.

Iftinchi modifică însăşi linia formată pe volum, lăsând deoparte elementul sculptural pentru naraţiune care la artist capătă un farmec static cu acel haz original al unui artist făcut să se întrebe mereu dacă lucrările sale care au un merit deosebit – întregesc – şi eu spun, cu cinste, Galeria Artiştilor Naivi.”

Muzeograf Augustin Lucici

Şef secţia Galeria de Artă

„Rudolf Schweitzer- Cumpănă”, Piteşti

„Fiecare artist, care îmbrăţişează arta naivă, prezintă o individualitate pronunţată, aproape singularizantă - această trăsătură din urmă este valabilă şi în cazul lui Costel Iftinchi al cărui univers artistic se defineşte prin imagini care degajă râsul sănătos, total, epuizant pentru orice privitor.

Fundalul ales pentru secvenţele pline de umor aparţin spaţiului rural când comunitatea desfăşoară muncile agricole deoarece, atunci, Costel Iftinchi decupează cu o agilitate de invidiat doar una dintre multiplele secvenţe care satirizează viciile naturii umane.”

Referent etnograf,
prof. Margareta Mihalache
Centrul Judeţean pentru Conservarea si

Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani

„…Volumul, alături de celelalte trei: Aventuri în insula naivilor (2006), Povestirii din spatele simezelor (2007) şi Sub umbrela artei naive (2008), prezintă de fapt file din practica artei naive româneşti pe care cei trei coautori doresc să le împărtăşească publicului interesat, cuprinzând diferite întâmplări petrecute pe tărâmul creaţiei în arta naivă.(…)

Răsfoind actualul volum, pasionaţii de pictură naivă au ocazia să pătrundă în spatele simezelor celor trei artişti, aflându-le micile secrete din interiorul artei lor, „secrete” ce le poartă fiecare în felul său în suflet. Volumul nu este decât o uşă deschisă spre cele trei ateliere de creaţie, unde de foarte multe ori după o muncă intensă ia naştere o lucrare ce îşi aşteaptă „critica”şi publicul apt pentru gustarea glumei.(…)

Ultima parte, cea de a treia, intitulată Întoarcerea naivilor, semnată de ieşeanul Costel Iftinchi sculptor, pictor, fotograf, prezintă cititorului păţaniile revenirii artei naive după douăzeci de ani pe meleagurile botoşănene..

Volumul „Caravana naivilor”, scoate în relief avatarurile acestei arte, precum şi prietenia statornică dintre cei trei coautori cu îndeletniciri de acest gen, care au un singur vis – acela de a face cunoscute publicului trăirile şi frământările cu care se confruntă slujitorii acestei arte în lungul drum nepietruit, străbătut cu pensulele şi dălţile în mână, cu scopul mărturisit de-a surprinde înfăţişări şi chipuri umane cât mai neaoşe şi originale.”

Cosmin Bloju,

Referent la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi

Promovarea Culturii Tradiţionale, Piteşti

„Tot ieşean Costel Iftinchi a pictat o serie de compoziţii cu mult umor: în lucrarea „Ducându-şi grijile”, tatăl cap al familiei duce pe spate din greu, într-un coş împletit din nuiele, pe soţie şi cei doi copii, deja maturi. „Toamna” ingenios prezentată cu scene specifice anotimpului se desfăşoară pe o frunză căzută. În pictura „La umbra gardului”, doi bărbaţi descălţaţi de opinci stau adormiţi pe un covor de iarbă şi sprijiniţi de gard, unul din ei, cu o sticlă goală în mână, peste care soţia toarnă o găleată de apă rece. „Întoarcerea de la birt”, depăşeşte culmea umorului, scenă surprinzând depărtarea personajelor, fiecare cum poate de local – unul îmbrăcat în doagele butoiului golit şi altul dus cu roaba spre casă.

În armonii de culori reci cu dominanta verde, temele trezesc interesul privitorului.”

Etnolog Steliana Băltuţă

Muzeograf la Muzeul etnografic Botoşani,

Revista –Ţara de sus

„Volumul de poezii cu acest titlu a fost publicat la Editura PIM din Iaşi, în anul 2009. Sculptor, pictor, fotograf şi scriitor, Costel Iftinchi, născut în anul 1967, este sedus de forme şi culori, dar şi de sunetele divine ale poeziei. Muza l-a însoţit din studenţie, publicând versuri în reviste şi antologii. Prezentul volum adună laolaltă poezii şi fotografii care le ilustrează, prin linii şi forme, ca într-o oglindă, conţinutul de imagini şi idei, într-o formă inedită.

Temele poeziilor sunt cele general umane: iubirea, timpul, singurătatea, macro şi microuniversul, destinul, întrebările chinuitoare privind rosturile existenţei şi ale morţii. Tonul este elegiac, versul exprimă fiorul omului în faţa destinului său implacabil.

Volumul este deschis de poezia care dă şi titlul, având în oglindă portretul autorului. Atitudinea poetului este confesivă. În singurătatea nopţii, speră că, „în taină şoptite”, gândurile sale vor ajunge până la fiinţa iubită. Ziua, visarea cu ochii deschişi, la „scene ce nu au fost/ Dar aş vrea să fie”, îl determină să facă gesturi care, în ochii trecătorilor, ar putea să fie socotite ale unui nebun.(Gânduri nespuse, p.8).

Poeziei “Trupul tău” îi corespunde profilul iubitei. Folosind adresarea directă: „cu mâinile tale”, „prin ochii tăi”, „prin inima ta”, „paşii tăi”, „buzele tale”, poetul mărturiseşte că trăieşte, respiră, vorbeşte, doar prin fiinţa dragă, iar somnul este ţinut departe de “Trupul tău, conturat/de forţele divine,/de forme fine”.(p.10). Îndrăgostitul constată efectul iubirii asupra propriei persoane:”Încet ai început să mă transformi/De nici eu nu mă mai recunosc,/Ce-am fost ieri şi cine-s azi.”(Privind, p.14). Fotografia unui parc, cu copaci bătrâni şi desfrunziţi, cu alei pustii şi bănci goale, provoacă suferinţa eului liric, care îşi imaginează trupul iubitei plutind “în durere/uitat de toţi”, strivit de mulţimea care „se plimba/peste trupul tău”. El prinde plăpânda fiinţă „în palmă/privindu-ţi chipul/răvăşit şi îmbătrânit prea devreme”, salvându-l:”ţi-am dat jumătate din sufletul meu/ajutându-te să zbori din nou.”(O nouă şansă, p.18). O fotografie în care apare doar ochiul stâng al femeii, enigmatic umbrit de gene dese, îl determină să exclame: „Privirea ochilor tăi/îmi dezvăluie/romanul unei vieţi dorite”. Dar ochii îşi păstrează enigma şi îndrăgostitul nu poate citi nimic:”clipeşti mereu/misterul nu poate fi desluşit.”(Dezvăluiri, p.24).

Poezia „Oglinda adevărului” cuprinde idei cunoscute din legenda despre cioburile unei oglinzi care, intrând în ochii oamenilor, le oferea imagini deformate despre realitate. Pe pagina opusă poeziei, autorul a reprodus fotografia a trei măşti ale expresiei umane, trei figuri unite, având patru ochi şi două frunţi încruntate strivind pe a treia. Poetul simte cum iubirea s-a sfărâmat, iar lucrurile devin urâte şi false, cioburile arătând imaginea deformată şi multiplicată a singurătăţii:”Ciobul de oglindă/rămas după seismul răzbunării,/moment de nebunie,/unde iubirea s-a contopit cu ura/luând o altă înfăţişare/fugărind gingăşia din mine/pe un alt tărâm.”(p.26).

Dar eul liric îşi păstrează iubirea şi, duminica, îngenunchează în faţa altarului spre a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul primit:”că te-a creat şi mi te-a dat/frumoasa visurilor de altădată.”(Îţi mulţumesc, p.30). Nişte tălpi umane, care, desculţe, merg pe o cale nedefinită, neagră, dintr-o altă fotografie, îl fac pe poet să-şi îndemne iubita să-l urmeze:”Păşeşte pe urmele paşilor mei/din nisip găsindu-ţi calea spre mine.” Aceşti paşi pe „nisip” nu pot fi spulberaţi nici de vânt şi nici de valurile mării. Ca imagine, există o antiteză între efemeritatea lor şi trăinicia sentimentelor simbolizate.(Îndemn, p.38). Cadranul unui ceas îl situează „paralel cu timpul”. Cu fiecare secundă, minut sau oră, marcate de acele ceasului, cu fiecare zi smulsă din calendar, regretul pierderii iubirii se adânceşte. Pradă singurătăţii, eul poetic mărturiseşte:”Anotimpul îşi schimbă faţa,/dar sentimentele au rămas.”(p.46). În trecerea lor, anii l-au schimbat, poetul a îmbătrânit, oglindindu-se în pagina cu fotografia unui bătrân, cu părul, barba şi mustăţile albe, cu ochii înconjuraţi de riduri, umbriţi de borurile largi ale unei pălării negre. În final, el se frământă:”Mă macină un gând/poate am trecut pe lângă tine/şi nu te-am văzut./Pe o bancă, mă opresc,/privind la cer ca altădată/întrebându-mă cum mai arăţi.”(p.48).

Lectura fiecărui poem în parte, din cele 62, pe care ni le propune Costel Iftinchi, însoţite de tot atâtea fotografii ilustrative, generează sentimente profund umane, în concordanţă cu cele exprimate, atât de simplu, de către autor. Fără a dori să fie modern, înţeles „la modă” cu poezia actuală, poemele sale impresionează prin sinceritate şi puritate. De aceea, recomand cu căldură acest volum de versuri al artistului multiplu care este tânărul poet ieşean.”

Elena Otavă – scriitoare

2009

„O carte este oglinda sufletului celui ce o scoate la iveală. Cartea lui Costel Iftinchi este generoasă, monumentală chiar, îţi întinde mâna şi te invită într-o lume caracterizată de culoare, de viaţă trăită intens, de candoare. Grijile dispar când ochiul se poate bucura de altceva decât de cotidian, deşi şi cotidianul este una dintre sursele de inspiraţie ale naivilor, transfigurat în imagini inedite, filtrate de imaginaţia lor aflată permanent într-o febrilă căutare.(…)

Credem în puterea acestei lumi naive de a supravieţui şi de a ne încânta mereu şi îl felicităm pe îndrăzneţul autor care şi-a asumat sarcina de a duce la bun sfârşit închegarea unui volum complex, definitoriu pentru domeniul artei naive de la noi din ţară şi util pentru orice cititor, fie el specialist sau iubitor de artă, culoare şi viaţă.”

Ciprian Ogrăzeanu

Director - Centrul Naţional pentru Conservarea

şi Promovarea Culturii Tradiţionale

2010

„Cartea lui Costel Iftinchi ar putea fi numită „De la cotidian la basm", ea înfățișând imagini de rară puritate a expresiei şi o deosebită sensibilitate. Lumea satului, mirifică şi plină de farmec, este sursa de inspiraţie a acestor povestitori în culoare; pentru ca pictura naivă este poveste în culoare. Această enciclopedie este o culegere de povestiri în culoare, modelate sau cioplite în lemn sau alte materiale. Această lume fantastică care există numai în sufletul şi mintea acestor creatori, povestitori, este raiul terestru al celor neinteresaţi de limbaje sofisticate, reguli şi isme. Ea ne transportă şi pe noi privitorii pe alte tărâmuri reale sau imaginare, iar actul lor de creaţie repetă „geneza”; o geneză laică, lirică şi încărcată de farmec. O lume aproape necunoscută iubitorilor de artă şi foarte arareori apreciată la justa valoare.

Costel Iftinchi, el însuşi povestitor, sculptor, pictor, fotograf, scriitor, a simţit stringent nevoia de a face cunoscută această lume minunată şi de a alcătui un necesar şi binevenit instrument de lucru pentru specialişti.

Această carte este în acest moment „Biblia” celor preocupaţi de arta sufletelor curate, care izvorăşte direct din inima şi ne menţine în zona copilăriei. Să nu uitam cele spuse de Sfântul din Mont Parnasse, Constantin Brâncuşi: „Când ai încetat să mai fii copil ai murit demult”.
Felicitări! Costel Iftinchi, pentru demersul tău, unul de excepţie, care ar trebui urmat şi de alţii.”

Prof. VASILE MUREŞAN

Pictor, sculptor, muzeograf la Muzeul de Etnografie Judeţean Mureş

Cuvântul liber - Tg. Mureş

10 noiembrie, 2010

„Definită de autor „Enciclopedie”, lucrarea - monumentală şi din punct de vedere al calităţii şi al cantităţii de informaţie oferită cititorului - a beneficiat de o prezentare incitantă şi documentată a criticului de artă şi jurnalistului Tudor Octavian.

„Dorinţa de a tipări această lucrare ca un buletin de identitate al artei naive româneşti este pentru a scoate în evidenţă aptitudinile, originalitatea şi spontaneitatea artiştilor”, mărturiseşte autorul în Cuvântul înainte. Chiar şi o privire rapidă aruncată asupra acestei enciclopedii, ne permite să înţelegem că avem în faţă rodul unei activităţi desfăşurate constant şi asiduu pe parcursul mai multor ani, concretizată în 302 portrete de artişti naivi, unii dintre ei decedaţi, dar care şi-au pus amprenta asupra mişcării de gen din ţara noastră. Volumul ne prilejuieşte şi contactul cu o istorie a artei naive consemnată de un „naiv”. Sunt amintite, în ordine cronologică, expoziţiile de gen iniţiate şi organizate periodic de diferite foruri culturale, care au susţinut şi promovat această mişcare artistică.

Cititorul face cunoştinţă, prin intermediul unor comentarii succinte, dar de esenţă, şi cu lucrările de specialitate tipărite la noi în ţară în diferite perioade, analizate comparativ cu acelaşi tip de lucrări, apărute însă în străinătate.

Costel Iftinchi a creionat portrete cât mai complete ale artiştilor naivi, dovedind o apreciabilă capacitate de sinteză: biografii şi trasee artistice - debut, prezenţe în expoziţii naţionale şi internaţionale, personale şi de grup, lucrări aflate în colecţii de stat şi particulare, în ţară şi în străinătate, citate din articole şi lucrări de specialitate dedicate artiştilor respectivi, fotografii, de o calitate foarte bună, ale diferitelor creaţii artistice, informaţii despre tehnicile abordate ş.a.

Astfel, volumul de 697 de pagini, apărut la Editura PIM din Iaşi, al ieşeanului Costel Iftinchi - sculptor, pictor, fotograf şi autor de poezie şi proză -, reprezintă un instrument de lucru demn de luat în considerare pentru cei interesaţi de istoria şi evoluţia artei naive de la noi din ţară.”

Mirela PARASCHIV

Documentarist CNCPCT Bucureşti

Buletinul informativ, nr. 12 (223), decembrie, 2010

„Lucrarea „50 de ani de Artă Naivă în România”, a lui Costel Iftinchi (Editura PIM, Iaşi, 2010), este una inedită. Ea vine să ateste într-un mod ştiinţific, în forma unei enciclopedii, o jumătate de secol de conştientizare a artei naive în ţara noastră. Ineditul acestei lucrări constă tocmai în reuşita expunere sistematică a unei arte a cărei origine trebuie căutată nu în istoria genurilor şi curentelor artistice, ci în spirit.(…)

Astfel Costel Iftinchi completează bibliografia istoriei şi a teoretizării artei naive din România; în domeniu mai amintim două lucrări de referinţă: Arta naivă în România a lui Vasile Savonea şi Arta naivă de Victor Ernest Maşek.

Enciclopedia 50 de ani de Artă Naivă în România reprezintă încă un document care atestă legătura clară între începuturile manifestării acestui gen într-un cadru organizat, coordonat şi oraşul Piteşti.(…)

Cea mai consistentă parte (mai mult de 630 de pagini) a enciclopediei o constituie prezentarea în condiţii ireproşabile a peste 300 de artişti naivi din ţara noastră, „de ieri şi de azi”, însoţiţi de imagini ale operelor reprezentative. (…)

Prin urmare, „50 de ani de Artă Naivă în România” este o enciclopedie de o deosebită importanţă, care marchează cum nu se putea mai bine un gen de artă încă prea puţin promovat şi sprijinit la noi.”

Cosmin BLOJU,

referent C. J. C. P. C. T. Argeş

Piteşti, ziarul - Argeşul, 30 noiembrie 2010, pag.9

„Cartea redescoperă gândurile pe care fiecare dintre noi le are la un moment dat, ceasul târziu al nopţii fiind un bun sfetnic pentru poet: „Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite/ La ceas târziu de noapte, doar vântul lei ştie”. Poetul se află într-o perioadă a prezenţei muzei: „Cu mâinile tale/ Transformate în aripi/ Eu zbor pe culmile fericirii”. În acest cadru vom descoperi primul portret: „Sunt al om cu acelaşi nume/ Ce-l port mereu/ Oferindu-ţi-l în dar”. Transfigurarea muritorului în poet se produce pe raza zilelor de mâine într-o lume în care conştient de povara care îl apasă, omul se sacrifică întru favoarea poetului: „Ţi-am dat jumătate din sufletul meu/ Ajutându-te să zbori din nou”. Pe aceste cărări ale versurilor „Paşii ne îndrumă/ Spre o nouă cale/ Scoţându-ne din sfera în care am rătăcit”. Un leit motiv al poeziei este cel al lacrimilor, al apei în general, care este antidotul pentru salvarea vieţii: „Lacrimile mi le strâng într-un pahar/ Păstrându-le la rece/ Servindu-le atunci/ Când sufletul mi-e aprins de dor/ Răcorindu-mă”.

Prezenţa iubirii în viaţa poetului se răsfrânge şi asupra versurilor: „Pentru tine/ Soarele azi a răsărit/ iar luna e plecată/ în alta sat, la nu ştiu cine”. O poezie a luminii în care, schimbând decorurile, poetul rămâne mereu în acelaşi registru: „Cuvintele apar/ În şir ordonat/ Un scris aplecat/ vorbe de duh/ ce nu s-au spus”. Conştient de stările sale poetice, Costel Iftinchi încearcă să găsească un remediu pentru salvarea dragostei: „la piept te-aş strânge/ Păzindu-te de toate în lume/ Dar nu ştiu cum să te păzesc de mine”. Atunci când nu găseşte izbândă, poetul se salvează prin taina cuvintelor „Cu ajutorul cuvintelor/ Îndrăzneţe îmi aştern gândurile/ nespuse şi neştiute”. În acest peisaj al liricului, singurătatea nu ar trebui să-şi aibă locul, valurile vieţii purtându-ne pe un tărâm mirific, în care fiecare joc, fiecare destin, fiecare cuvânt îşi are un loc: „M-am născut cu o lacrimă pe obraz/ În zi de toamnă ruginie/ Umbrind inima mamei”.

Prin combinaţia cu fotografia, cu grafica sau pictura naivă, cartea primeşte un plus, fiind un gând-vers care poate fi aşezat cu cinste în orice bibliotecă.”

Etnolog, scriitor Menuţ Maximinian

Redactor sef – Cotidianul „Răsunetul” Bistriţa

09/07/2011, pag. 5

„Poetul Costel Iftinchi în poezia lui are implicaţii antologice care marchează în vers: iubirea, singurătatea, tumultul, resemnarea, neliniştea, chiar şi misterul. Toate acestea trec prin filtrul iubiri.

Totul vibrează, poeziile lui inspiră prospeţime, sensibilitate, inteligenţă, exprimă pasiune în modul cel mai absolut.

Evocă mereu epicul, liricul, o confesiune analitică şi estetică. Poetul se dăruieşte poeziei cu o mare sinceritate şi cu blândeţe care duce cititorul la reflecţie şi chemare.

Costel stăpâneşte bine cuvântul se defineşte, se introspectează, întocmeşte grafic de sensibilitate, astfel semnifică actul creaţiei, drumul spre adevăr.

Iată un discurs poetic care mi se pare o tuşă sigură care aşează într-o plasticitate proprie jarul de sub negrul literelor.

„Bietul nenorocit / Ce-şi poartă cămaşa morţii / Mereu cu el / Păşeşte pe drumuri necunoscute / Purtându-şi destinul în buzunarul găurit /” (Omul străzii)

Fraza poeziei vine de dincolo de cuvinte exprimată printr-o originalitate aparte. O notă particulară îl mai defineşte pe poetul Costel Iftinchi prin evocarea de forme: fotografie, sculptură, pictură, ce dau poeziei o înnoire, o imagine ce oferă o epocă pe care o parcurgem, o valoare necontestabilă în câmpul poeziei.

„Pe câmpiile de altă dată / noi astăzi sădim minciuna, / în straturi mici, udând-o zilnic / să-i crească fructul întruna. /” (Alimentele de azi).

Poeziei i-a dat un conţinut nou, bogat în semnificaţii variate ce a favorizat diversificarea stilurilor poetice.

O realitate afectivă şi spirituală nu este lipsită de conţinut, intră şi ea în sfera de inspiraţie a poetului „Un suflet neprihănit, o candelă aprinsă, / Ce pâlpâie uşor alături de o rugă care se-nfiripă, / Lângă o icoană ce e demult sfinţită / Pe care-I zugrăvit cel Răstignit. /” (Rugăciune).

Iată că poetul oferă artei un teren întins, totul este izvorât din multiplele talente dăruite de Dumnezeu, consolidate şi aplicate cu mare dibăcie. Poetul adesea evadează în timp, în vis dar se întoarce mereu la realitate. Te introduce fără şovăire într-un univers de viaţă. Frumuseţea morală îşi face loc şi se grefează în mai multe poezii, un climat spiritual porneşte dintr-un sentiment viu, un dialog cu o realitate sufletească, o pune în acord cu valorile morale şi spirituale. Duce poezia la o realitate sufletească.

Modul poetului de a sensibiliza se traduce adesea prin felul de a transmite emoţii. Originalitatea nu este forţată, totul e introdus în lirică. Din scrierile acestei cărţi ne alimentăm cu gânduri şi emoţii care vin din armonia lăuntrică a versurilor „Noaptea visez pe cei dragi ce s-au dus / chemându-mă / să las totul în urmă. / Mă trezesc plângând, / şi aştept sperând, / să-i mai văd odată pe toţi în poartă / ca altă dată …copiii mei, / apoi am să mă duc. /” (Aşteptare).

Marile emoţii ale poeziei sunt îndreptate spre iubirea văzută printr-un unghi estetic şi moral „ Îi mulţumesc lui Dumnezeu, / că te-a creat şi mi te-a dat, / frumoasa visurilor de altădată, / să-mi fii alături mereu, / păşind pe drumul vieţii” / (Îţi mulţumesc)

Lirismul poeziei poetului Costel Iftinchi nu respinge uneori sugestia tragicului îl comentează cu jovialitate sau cu durere sufletească reţinută. „Port o cruce prea grea / pe acest drum alunecos / pavat cu jale, pe margine / florile nu înfloresc, / iar iarba e de mult uscată./” (Suferinţă).

Trăieşte cu intensitate împlinirile naturii care îl fascinează, zarea mirifică pură îl poartă şi prin lumea copilăriei. Este un maistru al nuanţelor. Poezia lui încântă prin justeţea şi expresivitatea cuvântului prin stilul artistic. Autorul mereu se îndreaptă spre lumea reală pe cât de simplă pe atât de complicată. De la început firul iniţial al cărţii este iubirea ce bântuie sufletul autorului Coste Iftinchi. Concluzionez că autorul stăpâneşte arta de a intui cu sensibilitate şi rafinament stări şi întâmplări pe care le aşează ordonat şi cu talent în vers.

Cartea tânărului poet „Gânduri nespuse” este una dintre cele mai originale, el dă un conţinut aparte poeziei prin talentul care-l stăpâneşte. Drept urmare această carte te îmbie s-o lecturezi pentru că îţi mângâie sufletul precum o agheasmă sau o rugăciune.”

Ana Vacarciuc – prozator

Membru al Uniunii Scriitorilor din Nord-Vestul Transilvaniei

Comentator de cărţi, proză şi poezii

„Activitatea lui Costel Iftinchi se desfăşoară pe mai multe paliere din ceea ce, îndeobşte, numim generic: Cultură. El este pictor şi sculptor „cu acte în regulă” fiind membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Iaşi, încă din anul 1998. De asemenea practică fotografia artistică, fiind şi membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România.

În lumea bună a literaturii a debutat, aşa cum singur mărturiseşte, în 2006, la …Festivalul de Iubire organizat în Iaşi. În acelaşi an debutează editorial cu volumul Aventuri în insula naivilor, semnând alături de Mihai Dascălu şi Gustav Ioan. Volumul cuprinde o serie de povestiri cu întâmplări din viaţa lor artistică.

În anul 2006 Costel Iftinchi a publicat propriul album de sculptură Forme din suflet, devansând într-un fel apariţia volumului de versuri Gânduri nespuse.

Am să dau citire versurilor poeziei care dă titlul acestui inspirat volum: Gânduri nespuse Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite/ La ceas târziu de noapte, doar vântul le ştie/ Purtându-le în zări îndepărtate/ Dându-mi speranţă că ţi le va spune./ (…)

Mi se pare a fi gândul nespus al adolescentului de la începutul secolului al XX-lea. Emoţia îl gâtuie trimiţându-l în braţele viselor. Poezia are mesaj şi multă cadenţă sentimentală.

Am să vă ofer o altă poezie, dintr-un anotimp trecut, care se tânguie în alt registru liric: Pe ultimul drum … Un bătrân gârbovit,/ mirosind a băutură,/ pentru un bănuţ/ îmi duce crucea/ ce am purtat-o,/ atunci…când o puteam duce./ Gândind în sinea lui/ că poate mâine,/ o duce altul lui./ (…)

Acelaşi vis izvorât din timiditate! Trebuie să-i spună cineva că poezia nu este sculptură! Ea poate fi, la urma urmei, o reuşită pictură! Într-o viziune care să-şi bazeze suportul pe versul izvorât din penel. O poezie „cuminte”, fără metafore, comparaţii sau alte surogate artistice.

Pentru mine Costel Iftinchi este un poet în devenire. Arta lui poetică trebuie şlefuită cu migală, pentru a putea pătrunde în panteonul literaturii naţionale. El are posibilităţi şi, mai ales, voinţă. În fond poezia este pictura care însufleţeşte o sculptură!”

Scriitorul Mihai Marcu,

Istoria literaturii scriitorilor români postrevoluţionari (1989-2010)