Gânduri nespuse
Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite
La ceas târziu de noapte, doar vântul le ştie
Purtându-le în zări îndepărtate
Dându-mi speranţă că ţi le va spune.
Frânturi din vise mă macină ziua
Închipuindu-mi scene ce nu au fost
Dar aş vrea să fie.
Sperând că într-o zi o să fim împreună.
Pe stradă adesea te confund
Încercând să te ating
Strigându-te, speriindu-i pe cei din jur
Crezându-mă nebun.
8 decembrie 2008
Gânduri nespuse, doar uneori în taină şoptite
La ceas târziu de noapte, doar vântul le ştie
Purtându-le în zări îndepărtate
Dându-mi speranţă că ţi le va spune.
Frânturi din vise mă macină ziua
Închipuindu-mi scene ce nu au fost
Dar aş vrea să fie.
Sperând că într-o zi o să fim împreună.
Pe stradă adesea te confund
Încercând să te ating
Strigându-te, speriindu-i pe cei din jur
Crezându-mă nebun.
8 decembrie 2008
Trupul tău
Cu mâinile tale,
transformate în aripi,
eu zbor pe culmile fericirii.
Prin ochii tăi,
văd noi orizonturi,
neimaginate încă.
Paşii tăi, mă poartă
pe pajiştea iubirii,
acolo unde florile nu ofilesc.
Prin inima ta,
trăiesc pe tărâmul nemuririi,
locul descris doar în poveşti.
Buzele tale îmi şoptesc
vorbele iubirii,
cuvinte ce nu pot fi rostite
de nimeni în veci.
Trupul tău, conturat
de forţele divine,
cu forme fine,
mă ţine treaz mereu.
20 ianuarie 2007
Cu mâinile tale,
transformate în aripi,
eu zbor pe culmile fericirii.
Prin ochii tăi,
văd noi orizonturi,
neimaginate încă.
Paşii tăi, mă poartă
pe pajiştea iubirii,
acolo unde florile nu ofilesc.
Prin inima ta,
trăiesc pe tărâmul nemuririi,
locul descris doar în poveşti.
Buzele tale îmi şoptesc
vorbele iubirii,
cuvinte ce nu pot fi rostite
de nimeni în veci.
Trupul tău, conturat
de forţele divine,
cu forme fine,
mă ţine treaz mereu.
20 ianuarie 2007
Pe drum
Urma sărutului dulceag
al buzelor tale de trandafiri,
o simt zi şi noapte,
pe trupul meu firav,
ca o atingere a unui fluture
ce îşi caută în zborul său
drumul spre o nouă viaţă,
lăsând în urmă trecutul,
aripile sale catifelate
îmi mângâie obrajii,
acoperind urma lacrimilor amare
vărsate cândva
într-o zi de toamnă.
Privirile ne sunt îndreptate
spre orizont, căutând
un drum drept ca să-l parcurgem
ţinându-ne de mână,
ca doi copii, ce zburdă pe câmpii,
scăldaţi de razele soarelui
de amiază.
Paşi ne îndrumă,
spre o nouă cale,
scoţându-ne din sfera în care am rătăcit
o vreme,
căutându-ne unul pe altul.
Găsindu-ne, păşim,
fără a şti unde vom ajunge,
sau cât timp vom merge amândoi,
suportând umbrele ce se ţin de noi.
Pe drum sunt locuri nepietruite,
iar apa de ploaie l-a transformat în noroi,
stropindu-ne.
Avem denivelări uneori,
urcăm sau coborâm, încet
fără a ne auzi nimeni.
Păşim în noapte prin beznă,
încercând să recuperăm
o zi din urmă.
Urma sărutului dulceag
al buzelor tale de trandafiri,
o simt zi şi noapte,
pe trupul meu firav,
ca o atingere a unui fluture
ce îşi caută în zborul său
drumul spre o nouă viaţă,
lăsând în urmă trecutul,
aripile sale catifelate
îmi mângâie obrajii,
acoperind urma lacrimilor amare
vărsate cândva
într-o zi de toamnă.
Privirile ne sunt îndreptate
spre orizont, căutând
un drum drept ca să-l parcurgem
ţinându-ne de mână,
ca doi copii, ce zburdă pe câmpii,
scăldaţi de razele soarelui
de amiază.
Paşi ne îndrumă,
spre o nouă cale,
scoţându-ne din sfera în care am rătăcit
o vreme,
căutându-ne unul pe altul.
Găsindu-ne, păşim,
fără a şti unde vom ajunge,
sau cât timp vom merge amândoi,
suportând umbrele ce se ţin de noi.
Pe drum sunt locuri nepietruite,
iar apa de ploaie l-a transformat în noroi,
stropindu-ne.
Avem denivelări uneori,
urcăm sau coborâm, încet
fără a ne auzi nimeni.
Păşim în noapte prin beznă,
încercând să recuperăm
o zi din urmă.
17 mai 2007
Lacrimi
Lacrimile mi le strâng într-un pahar
păstrându-le la rece,
servindu-le atunci
când sufletul mi-e aprins de dor,
răcorindu-mă.
Doar o lacrimă
o păstrez pe aşternut lângă mine,
în ea zăresc chipul tău
ce nu-l vreau să-l uit.
Mirosul ţi-l simt în pernă
adorm din nou plângând
zorii zilei mă trezesc
cu un şiroi de lacrimi pe obraz
noaptea rece a trecut
ziua e din nou în prag.
iar tu nu ai mai venit.
10 iulie 2006
Îi mulţumesc
În fiecare duminică
păşesc spre altar,
îngenunchind.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
că te-a creat şi mi te-a dat,
frumoasa visurilor de altădată,
să-mi fii alături mereu,
păşind pe drumul vieţii
şoptindu-mi vorbe dulci, de duh,
umplându-mi inima de har
îndepărtând orice amar.
Iertându-mi fiecare pas greşit
şi vorbele ce fără rost le-am rostit
atunci când ne-am certat.
Îi mulţumesc că-ţi dă putere
să mă suporţi,
aşa cum sunt,
nebunul ce-ţi stă în drum.
Îi mulţumesc că tu mă ierţi
Strângându-mă la piept
că mă iubeşti,
sărutându-mă în fiecare zi.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
Că te-a creat şi mi te-a dat.
23 februarie 2006
În fiecare duminică
păşesc spre altar,
îngenunchind.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
că te-a creat şi mi te-a dat,
frumoasa visurilor de altădată,
să-mi fii alături mereu,
păşind pe drumul vieţii
şoptindu-mi vorbe dulci, de duh,
umplându-mi inima de har
îndepărtând orice amar.
Iertându-mi fiecare pas greşit
şi vorbele ce fără rost le-am rostit
atunci când ne-am certat.
Îi mulţumesc că-ţi dă putere
să mă suporţi,
aşa cum sunt,
nebunul ce-ţi stă în drum.
Îi mulţumesc că tu mă ierţi
Strângându-mă la piept
că mă iubeşti,
sărutându-mă în fiecare zi.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu,
Că te-a creat şi mi te-a dat.
23 februarie 2006
Ultima dorinţă
Doresc să-mi dai
secunda privirii ochilor tăi albaştri,
minutul sărutului dulceag
al buzelor tale,
ora iubirii de la început,
ziua petrecută în parc,
pe banca de sub castan,
săptămâna oarbă în care m-ai vrăjit,
luna de miere ce nu o pot uita
şi anul în care nu ai ţipat,
când m-ai suportat.
13 martie 2007
Doresc să-mi dai
secunda privirii ochilor tăi albaştri,
minutul sărutului dulceag
al buzelor tale,
ora iubirii de la început,
ziua petrecută în parc,
pe banca de sub castan,
săptămâna oarbă în care m-ai vrăjit,
luna de miere ce nu o pot uita
şi anul în care nu ai ţipat,
când m-ai suportat.
13 martie 2007
Artistul
Păşind prin artă,
călcând urâtul în picioare
cu dalta în mână,
eliberez fiinţa
din trunchiul de copac,
prăbuşit la o margine de drum,
lăsând-o să vadă
lumina zilei,
redându-i viaţă iar,
scăpând-o de focul năprasnic
al iernii, unde ar trebui să ardă de vie,
încălzindu-i pe cei mulţi şi săraci.
Cu pensula înviorez
culorile reci şi neprimitoare
ale livezilor şi ale clădirilor sinistre,
unde trăiesc cei nefericiţi
redându-le bucuria,
pe chipul lor brăzdat de vânt.
Pe câmpiile pustii
aşez floriile viu colorate,
cerul îl îmbogăţesc cu stele
şi norii îi alung ziua, de pe cer,
lăsând să pătrundă razele soarelui
în tot ce mişcă pe pământ.
Păsările le aşez pe un gard
să le ascultăm cum ne cântă,
melodia ce nu o putem
interpreta niciodată,
chiar dacă am absolv
Păşind prin artă,
călcând urâtul în picioare
cu dalta în mână,
eliberez fiinţa
din trunchiul de copac,
prăbuşit la o margine de drum,
lăsând-o să vadă
lumina zilei,
redându-i viaţă iar,
scăpând-o de focul năprasnic
al iernii, unde ar trebui să ardă de vie,
încălzindu-i pe cei mulţi şi săraci.
Cu pensula înviorez
culorile reci şi neprimitoare
ale livezilor şi ale clădirilor sinistre,
unde trăiesc cei nefericiţi
redându-le bucuria,
pe chipul lor brăzdat de vânt.
Pe câmpiile pustii
aşez floriile viu colorate,
cerul îl îmbogăţesc cu stele
şi norii îi alung ziua, de pe cer,
lăsând să pătrundă razele soarelui
în tot ce mişcă pe pământ.
Păsările le aşez pe un gard
să le ascultăm cum ne cântă,
melodia ce nu o putem
interpreta niciodată,
chiar dacă am absolv
conservatorul
Prin aparatul de fotografiat
atârnat la gât mereu,
imortalizez clipa nemuririi
înrămând-o,
ca o dovadă că am trecut
pe aici şi nu vreau să o mai uit,
păstrând la fel momentul fericirii
sau necazul de lângă noi,
în albumul familiei
lăsat pe un raft prăfuit de timp
şi uitat de noi.
Cu ajutorul cuvintelor
îndrăzneţe îmi aştern gândurile
nespuse şi neştiute,
de cei ce mă vor,
tresărindu-le inima de dor.
Las totul moştenire
celor ce vor veni
după ce voi pleca în zbor
în lunga mea călătorie
cu gândul să expun lucrările
pe simezele de la Sfântul Petru,
din pridvor.
La vernisaj vor veni toţi sfinţii
iar Dumnezeu critic va fi
prezentându-mi întreaga activitate
ce am petrecut-o pe pământ.
Iar într-un colţ de după perdele
Lucifer îmi va scrie un rând
de aprecieri că l-am păcălit
tot timpul pe drum.
18 martie 2007
atârnat la gât mereu,
imortalizez clipa nemuririi
înrămând-o,
ca o dovadă că am trecut
pe aici şi nu vreau să o mai uit,
păstrând la fel momentul fericirii
sau necazul de lângă noi,
în albumul familiei
lăsat pe un raft prăfuit de timp
şi uitat de noi.
Cu ajutorul cuvintelor
îndrăzneţe îmi aştern gândurile
nespuse şi neştiute,
de cei ce mă vor,
tresărindu-le inima de dor.
Las totul moştenire
celor ce vor veni
după ce voi pleca în zbor
în lunga mea călătorie
cu gândul să expun lucrările
pe simezele de la Sfântul Petru,
din pridvor.
La vernisaj vor veni toţi sfinţii
iar Dumnezeu critic va fi
prezentându-mi întreaga activitate
ce am petrecut-o pe pământ.
Iar într-un colţ de după perdele
Lucifer îmi va scrie un rând
de aprecieri că l-am păcălit
tot timpul pe drum.
18 martie 2007
Ultimele clipe
Prin geam, văd trecători
grăbindu-se întruna
în cele două direcţii.
Din toată forfota zilei
nimeni nu mă caută,
iar telefonul nu sună,
poştaşul la uşa mea,
nu bate niciodată.
Toţi m-au uitat,
şi nimeni nu mă mai ştie.
Anotimpurile trec fără să le simt,
doar curentul îmi vâjie prin casă,
strecurându-se în trupul meu firav,
încovoindu-mă de durere.
Razele soarelui îmi încălzesc,
trecând prin geamul murdar,
trupul meu, slăbit şi îmbătrânit,
gârbovit de boala ce mă apasă,
ce o port de atâţia ani cu mine
unde-s eu, e şi ea alături de mine
şi nu mă lasă,
să trăiesc măcar o oră,
atâta vreau să fie, fără să mă doară.
Mâinile m-au părăsit,
nu pot să ţin măcar o cană cu apă,
să-mi potolesc setea din arşiţa verii.
Frigul acumulat în oase
nu mă lasă să merg … nici prin casă.
Prin geam, văd trecători
grăbindu-se întruna
în cele două direcţii.
Din toată forfota zilei
nimeni nu mă caută,
iar telefonul nu sună,
poştaşul la uşa mea,
nu bate niciodată.
Toţi m-au uitat,
şi nimeni nu mă mai ştie.
Anotimpurile trec fără să le simt,
doar curentul îmi vâjie prin casă,
strecurându-se în trupul meu firav,
încovoindu-mă de durere.
Razele soarelui îmi încălzesc,
trecând prin geamul murdar,
trupul meu, slăbit şi îmbătrânit,
gârbovit de boala ce mă apasă,
ce o port de atâţia ani cu mine
unde-s eu, e şi ea alături de mine
şi nu mă lasă,
să trăiesc măcar o oră,
atâta vreau să fie, fără să mă doară.
Mâinile m-au părăsit,
nu pot să ţin măcar o cană cu apă,
să-mi potolesc setea din arşiţa verii.
Frigul acumulat în oase
nu mă lasă să merg … nici prin casă.
Pe raft o fotografie din trecut,
prăfuită de timp, ţine morţiş
a-mi aminti cine am fost,
ce-am ajuns, o lacrimă o vărs,
pentru zilele ce s-au dus.
Amintirile mă ţin trează,
nopţi la rând,
îndulcindu-mi durerea.
Afară, copacii au înflorit,
iar foşnetul frunzelor mă cheamă.
În faţa geamului femeia în negru s-a oprit,
strigându-mă.
Mă ridic uşor din patul meu
unde am zăcut un car de ani,
zburând prin cameră ca un fluture,
ieşind prin geam.
O clipă întorc capul privind înapoi,
să văd ce las în urmă.
Lacrimile copiilor îmi inundă camera,
plutind totul în derivă,
candela aprinsă emană durere
în jurul trupului meu rece.
E timpul să plec
dar nu mi-e uşor
să mă desprind de lângă ei.
lacrimile lor îmi frig inima de durere.
Mă înalţ uşor, încet
şi dispar.
Doar chipul meu rămâne,
în fotografia de pe raft,
iar numele meu strigat
într-o zi de pomenire.
prăfuită de timp, ţine morţiş
a-mi aminti cine am fost,
ce-am ajuns, o lacrimă o vărs,
pentru zilele ce s-au dus.
Amintirile mă ţin trează,
nopţi la rând,
îndulcindu-mi durerea.
Afară, copacii au înflorit,
iar foşnetul frunzelor mă cheamă.
În faţa geamului femeia în negru s-a oprit,
strigându-mă.
Mă ridic uşor din patul meu
unde am zăcut un car de ani,
zburând prin cameră ca un fluture,
ieşind prin geam.
O clipă întorc capul privind înapoi,
să văd ce las în urmă.
Lacrimile copiilor îmi inundă camera,
plutind totul în derivă,
candela aprinsă emană durere
în jurul trupului meu rece.
E timpul să plec
dar nu mi-e uşor
să mă desprind de lângă ei.
lacrimile lor îmi frig inima de durere.
Mă înalţ uşor, încet
şi dispar.
Doar chipul meu rămâne,
în fotografia de pe raft,
iar numele meu strigat
într-o zi de pomenire.
15 aprilie 2007
Aşteptare
În liniştea casei un zgomot îşi face apariţia,
tresar şi mă reped la geam
privind prin sticla neştearsă de-o lună.
E vântul doar ce-mi trânteşte poarta,
fugărindu-se prin curte
împrăştiindu-mi paiele din bătătură.
Speram că e vre-unul dintre ei,
copiii mei ce i-am crescut cu greu
fiindu-le şi tată şi mumă.
Anii au trecut îmbătrânindu-mă
iar boala stă numai cu mine,
Casa e pustie,
căldarea e goală în tindă,
pe masă e doar un măr şi o prună
iar sufletul mi-e gol de-o lună.
Noaptea visez pe cei dragi ce s-au dus
chemându-mă
să las totul în urmă.
Mă trezesc plângând,
şi aştept sperând,
să-i mai văd o dată pe toţi în poartă
ca altă dată … copiii mei,
apoi am să mă duc.
8 iulie 2007
În liniştea casei un zgomot îşi face apariţia,
tresar şi mă reped la geam
privind prin sticla neştearsă de-o lună.
E vântul doar ce-mi trânteşte poarta,
fugărindu-se prin curte
împrăştiindu-mi paiele din bătătură.
Speram că e vre-unul dintre ei,
copiii mei ce i-am crescut cu greu
fiindu-le şi tată şi mumă.
Anii au trecut îmbătrânindu-mă
iar boala stă numai cu mine,
Casa e pustie,
căldarea e goală în tindă,
pe masă e doar un măr şi o prună
iar sufletul mi-e gol de-o lună.
Noaptea visez pe cei dragi ce s-au dus
chemându-mă
să las totul în urmă.
Mă trezesc plângând,
şi aştept sperând,
să-i mai văd o dată pe toţi în poartă
ca altă dată … copiii mei,
apoi am să mă duc.
8 iulie 2007
Rugăciune
Un suflet neprihănit, o candelă aprinsă,
Ce pâlpâie uşor alături de o rugă care se-nfiripă,
Lângă o icoană ce e demult sfinţită
Pe care-I zugrăvit cel Răstignit.
Durerea-l înfăşoară, necazul îl apasă
O lacrimă se scurge pe faţa lui cea slabă.
În flacăra din faţă-şi pune toată nădejdea
Că poate mâine… ceva va fi mai bine.
În bezna de afară se aude un orologiu ce-şi bate gongul
Dând de ştire că e miezul nopţii.
E ora când strigoii se adună la cruci de drumuri,
Sfătuindu-se să strice liniştea rugăciunii.
E vinerea seacă a postului cel mare
Pe care l-a ţinut cu o mare teamă.
Înfrânându-se de la multe
Ca sufletul să şi-l răscumpere.
În camera păcătosului-şi face apariţia
Un demon mic şi negru suflând în candela sfântă,
Făcându-l să caşte şi ochii să-i închidă
În somnul cel dulce al nepăsării şi al neiubirii.
Cu mâinile crăpate, scapără un chibrit în beznă
Iar candela o reaprinde c-o nouă flacără vie.
Sufletul îi răvăşit, ameţelile-l cuprind,
Necurate gânduri prin minte-i trec, de a se opri.
Un înger dumnezeiesc, îi-ntăreşte inima
Făcându-l să reziste ca rugăciunea să şi-o spună.
Într-un final îşi face semnul crucii, Amin şi Doamne Ajută
Ruga este spusă, iar Dumnezeu îl ascultă।
Un suflet neprihănit, o candelă aprinsă,
Ce pâlpâie uşor alături de o rugă care se-nfiripă,
Lângă o icoană ce e demult sfinţită
Pe care-I zugrăvit cel Răstignit.
Durerea-l înfăşoară, necazul îl apasă
O lacrimă se scurge pe faţa lui cea slabă.
În flacăra din faţă-şi pune toată nădejdea
Că poate mâine… ceva va fi mai bine.
În bezna de afară se aude un orologiu ce-şi bate gongul
Dând de ştire că e miezul nopţii.
E ora când strigoii se adună la cruci de drumuri,
Sfătuindu-se să strice liniştea rugăciunii.
E vinerea seacă a postului cel mare
Pe care l-a ţinut cu o mare teamă.
Înfrânându-se de la multe
Ca sufletul să şi-l răscumpere.
În camera păcătosului-şi face apariţia
Un demon mic şi negru suflând în candela sfântă,
Făcându-l să caşte şi ochii să-i închidă
În somnul cel dulce al nepăsării şi al neiubirii.
Cu mâinile crăpate, scapără un chibrit în beznă
Iar candela o reaprinde c-o nouă flacără vie.
Sufletul îi răvăşit, ameţelile-l cuprind,
Necurate gânduri prin minte-i trec, de a se opri.
Un înger dumnezeiesc, îi-ntăreşte inima
Făcându-l să reziste ca rugăciunea să şi-o spună.
Într-un final îşi face semnul crucii, Amin şi Doamne Ajută
Ruga este spusă, iar Dumnezeu îl ascultă।
17 noiembrie 2008
Jocul vieţii
La masa vieţii se zbat cărţile iar
Doi îngeri, alb şi negru se aşază la jucat
Miza e prea mare, un suflet păcătos
Ce a mâniat pe Domnul şi nu s-a mai întors
Viaţa e doar o carte în plus sau în minus
Speranţe nu sunt, doar hazardul
Ce uneori ne înconjoară.
Întrebări meschine apar în jurul lor
Dacă câştigă negrul?
Slugă va rămâne pe vecii în focul său
Iar dacă e albul?
Nimic nu se ştie, căci căile Domnului încurcate sunt
Nu se ştie pe care cale o s-o apuce.
Într-un final ultima mână, cea decisivă
O câştigă albul
Redându-i libertatea celui păcătos
De a alege singur
O cale spre biruinţă.
7 ianuarie 2009
La masa vieţii se zbat cărţile iar
Doi îngeri, alb şi negru se aşază la jucat
Miza e prea mare, un suflet păcătos
Ce a mâniat pe Domnul şi nu s-a mai întors
Viaţa e doar o carte în plus sau în minus
Speranţe nu sunt, doar hazardul
Ce uneori ne înconjoară.
Întrebări meschine apar în jurul lor
Dacă câştigă negrul?
Slugă va rămâne pe vecii în focul său
Iar dacă e albul?
Nimic nu se ştie, căci căile Domnului încurcate sunt
Nu se ştie pe care cale o s-o apuce.
Într-un final ultima mână, cea decisivă
O câştigă albul
Redându-i libertatea celui păcătos
De a alege singur
O cale spre biruinţă.
7 ianuarie 2009
Omul străzii
Bietul nenorocit
Ce-şi poartă cămaşa morţii
Mereu cu el
Păşeşte pe drumuri necunoscute
Purtându-şi destinul în buzunarul găurit
Adăpostindu-se de stropii reci ai ploii
Sub frunzele copacilor
Ce îl primesc cu crengile deschise
Înnoptând în locuri necunoscute
Învelindu-se cu speranţa
Încălzindu-i sufletul părăsit
Visând că are o bucată de pâine
Trezindu-se fericit.
18 ianuarie 2009
